Se sting legendele: a murit Constantin Popescu, cel mai mare antrenor de handbal al României!

Constantin "Pilică" Popescu (n. 3 septembrie 1928, în Bucureşti, d. 2 noiembrie 2018, în Bucureşti), a fost cel mai titrat antrenor de handbal feminin din România, câştigând trei titluri de campion mondial cu echipa naţională feminină, dintre care două la handbal în 11 jucătoare (1956 şi 1960) şi unul la handbal în 7 jucătoare (1962) şi un titlu de vicecampion (1973), plus alte titluri cu echipe de club. Tot de numele lui se leagă şi cea mai bună performanţă până în prezent a echipei feminine la Jocurile Olimpice de vară, locul 4 la Olimpiada din 1976. Până la decesul său, Constantin Popescu a fost preşedintele Comisiei de Istorie şi Statistică a Federaţiei Române de Handbal.

Constantin Popescu s-a născut în Bucureşti, pe 3 septembrie 1928, şi a absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. În facultate a început să practice atletism şi handbal şi a fost poreclit de către colegi "Pilică", după latinescul "pilus" (păr), datorită podoabei capilare bogate. Ulterior, porecla lui Constantin Popescu a ajuns să se confunde uneori cu numele, antrenorul însuşi folosind patronimul Constantin Popescu Pilică în monumentala enciclopedie a handbalului scrisă de el şi intitulată "Istoria Jocului". În cei patru ani de facultate, Constantin Popescu a jucat handbal la Clubul Sportiv Universitar Bucureşti, avându-l ca profesor de Victor Cojocaru, cel care va deveni antrenorul selecţionatei feminine de handbal a României la Campionatul Mondial din 1957. În 1949, acesta îi propune lui Popescu să renunţe a mai juca handbal din cauza staturii care nu-l avantaja şi să i se alăture ca antrenor secund la secţia de handbal feminin a CSU Bucureşti. În acelaşi an, cu cei doi pe banca tehnică, CSU obţine locul al treilea în campionatul intern, dominat până atunci de echipe din Transilvania pregătite de antrenori de etnie germană. În 1950, la numai 22 ani, Constantin Popescu devine antrenorul principal al clubului CSU Bucureşti, cu care termină pe locul al doilea în campionatul intern.

În 1953, România găzduieşte la Bucureşti Ediţia I a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, iar în pregătirea acestuia s-a pus pentru prima dată problema alcătuirii unei echipe naţionale feminine de handbal. Constantin Popescu, singurul antrenor de handbal licenţiat, a fost desemnat să conducă echipa, iar selecţionata, care cuprindea 17 jucătoare, s-a clasat în finalul competiţiei pe locul al doilea. La Ediţia a II-a a Festivalului Tineretului şi Studenţilor desfăşurată la Varşovia, între 4-11 august 1955, naţionala României, condusă de Constantin Popescu, s-a clasat pe primul loc. În campionatul intern, echipa Flamura Roşie Bucureşti, antrenată de Popescu, a terminat pe locul al doilea. În 1956, reprezentativa naţională condusă de Constantin Popescu Pilică şi Niculae Nedeff participă, în Republica Federală Germania, la cea de-a doua ediţie a Campionatului Mondial de Handbal Feminin în 11 jucătoare. În data de 6 iulie 1956, într-o partidă disputată în faţa a 35.000 spectatori plătitori pe Stadionul Central din Frankfurt pe Main, echipa pregătită de Popescu învinge echipa ţării gazdă cu scorul de 6-5 şi câştigă primul titlu mondial din istoria sporturilor de echipă din România. Presa germană a lăudat prestaţia echipei române şi mai ales a portăriţei Irene Nagy-Klimovski.

În 1957, Constantin Popescu câştigă campionatul intern de handbal în 11 jucătoare cu echipa Steagul Roşu Bucureşti. În iarna aceluiaşi an, Steagul Roşu se clasează pe locul al treilea la a doua ediţie a Cupei de Iarnă, competiţie nou-introdusă pentru handbalul feminin în 7 jucătoare. Urmează Ediţia a treia a Festivalului Tineretului şi Studenţilor, desfăşurată la Moscova, în 1957, unde echipa de handbal feminin în 11 jucătoare a României se clasează pe locul al doilea după selecţionata Republicii Democrate Germane. Pentru obţinerea acestei performanţe, antrenorul principal Constantin Popescu Pilică a fost ajutat de secundul Dumitru Popescu-Colibaşi. În acelaşi an, fostul profesor de sport al lui Popescu, Victor Cojocaru, s-a deplasat cu selecţionata naţională de handbal în 7 jucătoare la primul Campionat Mondial de Handbal Feminin desfăşurat în acest format. În sezonul competiţional intern 1958/59, Constantin Popescu câştigă cu Cetatea Bucur Bucureşti titlul naţional la handbal în 7 şi termină pe locul al doilea la handbal în 11. În 1960, sub comanda aceloraşi Constantin Popescu şi Niculae Nedeff, naţionala României câştigă un nou titlu mondial la a treia şi ultima ediţie a Campionatului Mondial de Handbal Feminin în 11 jucătoare. În sezonul competiţional intern 1960/61, Progresul Bucureşti, echipă antrenată de Constantin Popescu, se clasează pe locul doi în competiţia de handbal feminin în 11, iar în sezonul 1961/62 câştigă campionatul.

Handbal în 7 jucătoare

Primul titlu major adjudecat de o echipă antrenată de profesorul Popescu la handbal feminin în 7 jucătoare este Cupa Campionilor Europeni, câştigată de Ştiinţa Bucureşti în 1961, la prima ediţie a celei mai importante competiţii continentale intercluburi, desfăşurată între 19 ianuarie şi 18 martie. Acest succes l-a prefigurat pe cel de anul următor. Echipa feminină de handbal în 7 jucătoare a României, antrenată de Constantin Popescu şi Niculae Nedeff, a obţinut singur sa medalie de aur din istorie, la Campionatul Mondial din 1962, desfăşurat în RPR între 7-15 iulie. Finala a avut loc pe 15 iulie, de la ora 19.00, pe Stadionul Republicii din Bucureşti, în faţa a peste 15.000 spectatori plătitori. Victoria cu 8-5 a echipei României în faţa Danemarcei a generat un entuziasm deosebit, iar circa 600 suporteri au mărşăluit până spre Podul Izvor, unde unii dintre ei au făcut baie în Dâmboviţa. În 1964, timp de aproape 6 luni, Constantin Popescu şi antrenorul secund Vasile Gogâltan pregătesc o bază de selecţie pentru echipa de senioare, în special prin cele două cantonamente desfăşurate la Teiuş şi Bucureşti, la care au fost chemate 60 jucătoare tinere. În sezonul competiţional intern 1964/65, Ştiinţa Bucureşti, echipă antrenată în retur de Constantin Popescu, câştigă campionatul României. În 1965 are loc Campionatul Mondial din RFG, unde echipa pregătită de Constantin Popescu şi Francisc Spier se clasează pe locul şase. Este ultima competiţie la care mai participă generaţia multiplu medaliată cu aur din care au făcut parte, printre altele, Constanţa Dumitrescu, Edeltraut Franz-Sauer, Elena Hedeşiu, Aurora Leonte-Niculescu, Aurelia Sălăgean-Tudor sau Anna Stark-Stănişel.

În sezonul competiţional intern 1966/67, Constantin Popescu ocupă locul trei în campionat cu Universitatea Bucureşti (fostă Ştiinţa), iar în sezoanele 1967/68, 1968/69 şi 1969/70 locul doi. Constantin Popescu mai câştigă un titlu naţional în sezonul 1970/71, tot cu Universitatea Bucureşti, iar în 1971/72 ocupă locul doi în campionatul intern şi ajunge cu Universitatea până în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. Urmează un loc trei în campionat, în sezonul 1972/73 şi meciuri de pregătire cu echipa naţională pentru Campionatul Mondial.

Campionatul Mondial din 1973, desfăşurat între 8-15 decembrie, în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, a fost o nouă ocazie pentru antrenorul Constantin Popescu să conducă echipa naţională a României până în finală. Aceasta s-a desfăşurat în Sala Pionir din Belgrad, în faţa a circa 8.000 spectatori, dar România a fost învinsă de selecţionata ţării gazdă cu scorul de 16-11. Din echipa românească ce a devenit vicecampioană mondială au făcut parte jucătoare precum Simona Arghir-Sandu, Petruţa Băicoianu-Cojocaru, Maria Bosi-Igorov, Doina Furcoi-Solomonov, Elisabeta Ionescu sau Christine Metzenrath-Petrovici. În sezonul competiţional intern 1974/75, Universitatea Bucureşti, echipă antrenată de Constantin Popescu, se clasează pe locul al doilea. La Campionatul Mondial din 1975, desfăşurat între 3-13 decembrie, în URSS, echipa României, antrenată de Constantin Popescu şi Dan Bălăşescu, ocupă locul al patrulea, iar Doina Furcoi-Solomonov este nominalizată în echipa All-Star Team.

În urma unor analize din Colegiul Antrenorilor şi Biroul Federal al FRH se hotărăşte că acest loc al patrulea este unul bun şi se decide în unanimitate ca naţionala României să fie condusă în continuare de Constantin Popescu şi Dan Bălăşescu, obiectivul fiind obţinerea unei medalii la Jocurile Olimpice de vară din 1976. Urmează mai multe jocuri de pregătire pentru Olimpiadă. Apoi, în luna iulie 1976, echipa României se deplasează în Canada, la turneul olimpic, unde se califică până în finala mică, dar este învinsă de Ungaria în lupta pentru medalia de bronz. România se clasează pe locul al patrulea, secundul Dan Bălăşescu cere azil politic în Canada, iar Constantin Popescu, întors în ţară, îşi dă demisia din funcţia de selecţioner al naţionalei ca urmare a ratării obiectivului.

Alte echipe de club

În 1976, după Olimpiadă, Constantin Popescu acceptă să antreneze Constructorul Baia Mare, echipă din Divizia B, şi se mută acolo. În sezonul 1977/78 al Cupei României, el reuşeşte o mare performanţă, calificându-se în finală cu echipa băimăreană. Constructorul este învins de Universitatea Timişoara, dar, la sfârşitul aceluiaşi an competiţional, echipa a promovat în Divizia A. Antrenorul Constantin Popescu repetă performanţa şi în sezonul următor, Constructorul Baia Mare devenind vicecampioană naţională de senioare. Anul competiţional 1979/80 este ultimul pentru Constantin Popescu la Baia Mare; el îşi conduce din nou echipa în finala Cupei României şi o clasează pe locul 3 în campionatul naţional.

La începutul anilor '80, antrenorul Popescu preia din nou o echipă din Divizia B. Este vorba de Chimistul Râmnicu Vâlcea, echipă pe care, la sfârşitul sezonului 1981/82, o promovează în Divizia A. Doar un an mai târziu, sub îndrumarea lui Popescu, echipa vâlceană devine vicecampioană a României. În sezonul 1983/84, Chimistul termină campionatul pe locul 3, dar câştigă Cupa României, fiind singurul astfel de trofeu din palmaresul lui Constantin Popescu. Peste doar două luni, Chimistul Râmnicu Vâlcea învinge formaţia germană VfL Oldenburg şi câştigă Cupa IHF. Victoria a urmat unui parcurs de excepţie, 6 victorii în 6 meciuri, iar returul finalei s-a jucat în Sala Sporturilor Traian, în faţa a 3.000 suporteri, un număr mare pentru acea vreme. După această performanţă, Constantin Popescu îşi întrerupe pentru o lungă perioadă de timp cariera de antrenor, dedicându-se activităţilor din Federaţia Română de Handbal (FRH).

Funcţionar al Federaţiei Române de Handbal

De-a lungul timpului, Constantin Popescu a ocupat diverse funcţii importante în cadrul FRH, fiind pe rând membru, membru voluntar sau preşedinte al diverselor Comisii şi Colegii ale Federaţiei. Între anii 1958-1976, respectiv 1994-1996, Popescu a fost preşedintele Colegiului Central al Antrenorilor. Între cele două perioade el a fost în mod constant membru al Colegiului. În 1999, Constantin Popescu a început demersurile pentru crearea unei baze de date a FRH. În 2002, Federaţia a înfiinţat Comisia de Istorie şi Statistică, iar profesorul Popescu a fost numit preşedinte, funcţie pe care a ocupat-o până la sfârşitul vieţii. Din această postură, el a depus un efort susţinut de cercetare a tuturor ziarelor vremii, iar în 2009 a publicat sub egida FRH ampla enciclopedie intitulată „Istoria Handbalului”, care cuprinde toate momentele importante prin care a trecut acest sport de la pătrunderea sa în România şi până în prezent. 

Din nou antrenor

La jumătatea anilor '90, Constantin Popescu a revenit în postura de antrenor, de data aceasta secund. Alături de principalul Cornel Bădulescu, el a pregătit echipa României care s-a clasat pe locul cinci la Campionatul European din 1996. Peste patru ani, împreună cu antrenorul principal Dumitru Muşi, el a fost antrenorul secund al echipei României care s-a clasat pe locul patru la Campionatul European din 2000.

La nivel de club, tot din postura de secund, Constantin Popescu a antrenat - între 1996-2003 - Rapid CFR Bucureşti, club al cărui antrenor principal era Vasile Mărgulescu. În sezoanele 1998/99 şi 1999/2000, Rapid termină Campionatul Naţional pe locul trei. În 2000, echipa Rapid a câştigat Cupa Oraşelor, după ce a învins în finală formaţia daneză Randers HK. Rapid a încercat să repete performanţa şi în sezonul competiţional 2001/02, dar a fost învinsă în semifinalele Cupei Oraşelor tot de o echipă românească, Universitatea Remin Deva. În sezonul 2002/03, Rapid Bucureşti câştigă competiţia internă, cucerind al şaselea titlu de campioană naţională, după 36 de ani de la cel anterior, obţinut în 1967 de antrenorul Francisc Spier. În 2007, după o carieră îndelungată şi încununată de trofee, profesorul emerit Constantin Popescu s-a retras definitiv din funcţia de antrenor şi s-a dedicat activităţii federale.

Distincţii

În 1960, lui Constantin Popescu i s-a conferit titlul de „Maestru Emerit al Sportului” pentru medaliile de aur de obţinute la Campionatele Mondiale în 11 jucătoare din 1956 şi 1960. În anul 2000, Constantin Popescu a primit Crucea naţională "Serviciul Credincios Clasa a II-a", conferită de preşedintele Emil Constantinescu prin Decretul nr. 563 din 1 decembrie 2000, "pentru obţinerea unor rezultate sportive deosebite". În Adunarea Generală a Federaţiei Române de Handbal din 12 octombrie 2007 s-a decis instituirea unor distincţii de excepţie pentru antrenori, superioare celor deja existente. Astfel, alături de alţi şapte antrenori români, Constantin Popescu Pilică a fost declarat "Antrenor Internaţional de Excelenţă". Într-o ceremonie desfăşurată pe 11 iunie 2009, Constantin Popescu Pilică a fost decorat de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul "Meritul Sportiv" Clasa I, "în semn de înaltă apreciere a contribuţiei avute în planul pregătirii mai multor generaţii de campioni". Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!