GURA PĂCĂTOSULUI - De la "piţurcăreală" la "iordăneală"
Cam aşa s-ar putea sintetiza starea fotbalului românesc. Care - fie că ne place, fie că nu - pare a fi în agonie. Ne-am calificat, e drept, după ani în care ni s-au lungit urechile de atâta aşteptare, la un turneu final. Suntem la Campionatul European din Franţa, după ce ne-am chinuit într-o grupă de 2 lei. Victor Piţurcă şi Anghel Iordănescu sunt antrenorii care ne-au adus performanţa cu care se mândresc deopotrivă fostul preşedinte al FRF, Mircea Sandu şi actualul - Răzvan Burleanu. Jocul fotbaliştilor noştri a fost ca vai de mama lui - plictisitor, adormitor, fără pic de strălucire şi enervant de încrâncenat. Selecţia lotului pentru Franţa a fost îndelung şi pe drept cuvânt contestată. După ce am pierdut acum o săptămână partida inaugurală cu echipa gazdă, presa "patriotă" a elogiat jocul anost al echipei lui Iordănescu. Acesta, cu un limbaj scolastic având rădăcini de lemn în "iepoca de aur", ne-a explicat savant cum vom creşte la meciul cu Elveţia şi ce bine au jucat băieţii. Cine s-a lăsat prostit, e treaba lui... "Tata Puiu", cel atât de mulţumit de "ievoluţia" elevilor săi, a schimbat patru din garnitura de bază. Miercuri au intrat în teren Chipciu, Torje, Prepeliţă şi Keşeru. O simplă privire pe lista rezervelor dădea impresia că acestea erau mai bune decât garnitura de legume trimisă în teren de Iordănescu, Badea, Moldovan şi Isăilă. S-a dovedit că temerile celor raţionali erau justificate: Raţ e terminat şi menţinerea lui în teren este numai cu scopul de a-l ridica în topul celor cu mai multe prezenţe în naţională; Chiricheş e mai mult petardă decât căpitan şi poate fi real pericol pentru poarta lui Tătăruşanu; Săpunaru nu mai are suflu şi, după o repriză, se târăşte greoi pe teren, dovadă golul egalizator încasat de la "elveţianul" Mehmedi, pentru că grăsunelul Torje terminase benzina după primele 30 minute de promenadă pe Parc des Princes; despre Prepeliţă nu se poate spune decât că a jucat ca o bufniţă în lumina soarelui şi nici nu prea era lămurit ce căuta el acolo, în dreptunghiul verde; Pintilii s-a accidentat şi a fost schimbat la pauză de Hoban - unul dintre puţinii care au avut o evoluţie decentă; Chipciu rămâne acelaşi jucător care şi-a pierdut busola de vreo câţiva ani, dar care este introdus în teren pentru a-l ajuta pe Gigi Becali să-l vândă cu nişte milioane de euro - vis aproape irealizabil, câtă vreme nu e în stare să dea o pasă mai lungă de 5 m - dar care va fi ridicat în slăvi pentru că a obţinut un penalti din prostia lui Lichsteiner; Bogdan Stancu rămâne un bun executant de lovituri de la 11 m şi cu contribuţie bună în apărare; Torje e varză, ca şi Keşeru - ambii buni prin Balcani, dar nu la balul european. Şi-atunci este evident de ce nu mai câştigăm un meci la Europene de vreo 16 ani. "Am avut o primă repriză bună, în care băieţii au încercat să reuşească să aplice ce-am decis şi în care am avut ghinionul să ratăm, dac-am înţeles şi cu o bară a lui Săpunaru. Trebuie să batem Albania ca să ne calificăm!" - spunea gurul Iordănescu, omul care a reuşit să ne facă să-l regretăm pe Victor Piţurcă...
..................................
"Prost ca tată-său!"
Victoriţa era o muiere de gura căreia se temeau toate vecinele din sat. Nu era ea prea mobilată la cap, dar de vrednică, nu se putea plânge Gică al ei că n-ar fi: îi făcuse trei copii în primii doi ani după ce popa Înjuratu' le pusese pirostriile pe cap în biserica din deal. De fapt, nu-l chema aşa pe veneticul cu care se pricopsiseră credincioşii, dar porecla se lipise de el ca râia de om sănătos. Şi asta pentru că avea darul beţiei şi, când se matrafoxa, căuta sămânţă de scandal chiar şi la mesele de pomenire ale morţilor. Oamenii cu frică de Dumnezeu îşi stăpâneau nervii, considerând că nu era frumos şi creştineşte să-l aducă pe slujitorul bisericii la realitate trăgându-i o mamă de bătaie. Dar îl înjurau vârtos, inventariind cu mare grijă cam toţi sfinţii din calendar, ca să nu se supere vreunul că ar fi fost discriminat. Revenind la Victoriţa, mezinul ei se dovedise mai încet la minte încă din primii ani de şcoală. Atunci când învăţătoarea o chemase ca să-i spună că Năică era coada clasei, ridicase din umeri şi dăduse o replică marcă înregistrată, care lăsase cadrul didactic cu gura căscată, de parcă era un păstrăv ajuns pe uscat:
- Prost ca tată-său! Ce să-i fac, draga mea, de unde să-i dau eu minte?... Că dacă s-ar găsi la magazin, aş face pe dracu-n patru şi i-aş lua două-trei kile, ca să nu ne facă de râsul lumii!
Şi plecase tot aşa cum venise, că lăsase vaca priponită de gardul şcolii, fiindcă era în drum spre grădina din vale unde o împila şi-o lăsa la păscut până către seară, că nu prea mai era iarbă pe izlaz şi laptele era aliment de bază într-o casă cu trei copii.
- Dacă nu i-aş fi fost colegă, mai c-aş fi crezut-o... Victoriţa era bâtă la carte şi până prin clasa a doua n-a reuşit să desluşească tainele alfabetului: confunda literele între ele - "a" cu "o", "i" cu "î" şi "j"- dar pe clasa a IV-a a reuşit performanţa să-şi scrie numele fără greşeală. Gică al ei era bun la matematică, a fost şi la câteva olimpiade la judeţ...
- Gică era tare-n socoteală! - a precizat tanti Mia, femeia de serviciu - pentru directoarea şcolii, fată fină, de oraş, care făcea naveta şi se dăduse pe brazdă repede, nu mai avea nasul pe sus, de când descoperise ce sursă de proteine era satul. De când coborâse printre muritorii de rând, aceştia o adoptaseră, mai ales că se distrau de minune când o vedeau cum roşeşte la glume ceva mai buruienoase şi la vorbe cu mai multe înţelesuri. Flăcăii satului îi dădeau târcoale după ce unul o descoperise că făcea videochat, dar nu se putea lăuda vreunul că i-ar fi făcut felul. Nu-i mai puţin adevărat nici că dacă ar fi făcut-o, ar fi fost luat în râs, pentru că se ştie, toţi se vor macho şi nu acceptă ideea că alţii ar putea să le ia faţa...
