Înălţarea Domnului - tradiţii şi obiceiuri
Potrivit credinţei ortodoxe, la 40 zile de la Învierea lui Iisus Hristos, românii sărbătoresc Înălţarea Domnului. Se înroşesc ouă, se pregătesc bucate, întocmai ca la masa de Paşti, iar salutul este "Hristos s-a înălţat!" - "Adevărat s-a Înălţat!"
Se spune că după Înviere, Iisus s-a mai arătat o dată ucenicilor săi, pe Muntele Măslinilor, încredinţându-i de puterea sa şi dându-le ultimele învăţături. El a mâncat alături de ucenici, aşa cum făcuse odinioară. După 10 zile, de Rusalii, Duhul Sfânt avea să se pogoare peste ei, dăruindu-le putere şi înţelepciune divină pentru a merge în lume şi pentru a transmite Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie, acesta este momentul în care se anunţă a doua venire a lui Iisus, întocmai ca şi Înălţarea, având la dreapta şi la stânga doi îngeri mari şi luminoşi.
De Înălţarea Domnului, în unele zone ale ţării se leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării. În alte zone, fetele şi feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare. Se zice că sunt deschise Cerurile de la Paşti până la Înălţare, iar cei care mor în această perioadă nu mai trec prin Judecata de Apoi şi ajung direct în Rai.
Tot în această zi se fac pomeniri şi se împart pentru morţi în special brânză, ceapă verde, pâine caldă şi rachiu. Casele şi mormintele se împodobesc, în unele zone, cu frunze de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Femeile nu împrumută sare şi nu dau foc din casă, pentru că altfel toată casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte pentru smântână.
Potrivit cărţii biblice "Faptele Apostolilor", Mântuitorul Iisus Hristos, după Înviere, s-a arătat ucenicilor, timp de 40 zile, după care, în prezenţa lor, s-a înălţat la cer. În acel moment, Hristos şi-a profeţit revenirea şi i-a încredinţat pe apostoli că îl va trimite pe Duhul Sfânt. Înălţarea Domnului este amintită în "Simbolul Apostolic" şi în "Crezul" niceo-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, Înălţarea este celebrată atât în Răsărit, cât şi în Apus, la 40 zile după Paşti, întotdeauna într-o zi de joi. Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prăznuit de Rusalii.
În unele ţări din Europa occidentală, dacă Înălţarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare. Potrivit tradiţiei, locul de pe care Mântuitorul Hristos s-a înălţat la cer este situat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor. Micuţa capelă rotundă de acolo păstrează încă o piatră imprimată cu urma piciorului lui Hristos. Capela Înălţării Domnului este un loc de închinăciune atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani.
În popor, Înălţarea Domnului se mai numeşte si Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate. De Ispas, oamenii se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel, şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi ferite de vrăjitorii. De asemenea, la Înălţare se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: "Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!"
Ispasul
Sărbătoare populară cu dată mobilă (ziua de joi, din a şasea săptămână după Paşte), dedicată personajului mitic cu acelaşi nume. Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă (Muntenia, Moldova, Oltenia). Asemănător marilor sărbători de peste an, la Ispas se săvârşesc, local, sacrificii sângeroase (mielul), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute, se ţineau renumitele târguri şi nedei, cel mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj. La Ispas abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor. În drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morţilor se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor. De aceea, în noaptea şi ziua de Ispas se efectuează numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotropaice de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele şi să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece. Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor (cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România).
