Personalitatea zilei de 23 mai: Vladimir Streinu
Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu - d. 26 noiembrie 1970, Bucureşti) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român. Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat şi Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din judeţul Argeş, ca fiu al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut şi al Leancăi. A absolvit şcoala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul "I.C. Brătianu" din Piteşti, unde promovează primele patru clase. În anul şcolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul ţării, ocupată de trupele germane, întrerupe şcoala şi se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârstă, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918 a urmat cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socoteşte o clasă, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Piteşti. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.
În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viaţa literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacţie la revista "Cugetul românesc", scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. În acelaşi timp, începe să frecventeze Cenaclul "Sburătorul".
În 1924 susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul "Traian" din Turnu Severin. Aici o cunoaşte şi se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925 e profesor în Bucureşti, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregăteşte o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.
Încă din 1926 fusese angajat ca redactor la revista "Sburătorul", în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în ţară în 1927, este numit profesor la Găeşti. Acolo scoate peste un an revista "Kalende", împreună cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franţa, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găeşti şi Piteşti, până în 1938, când se stabileşte definitiv în Bucureşti, funcţionând mai întâi la Şcoala normală de băieţi şi apoi la Liceul "Mihai Viteazul". Făcând politică ţărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.
Criticul literar afirmat la "Sburătorul", dar mai ales la "Kalende" este redactor-şef la "Gazeta" (1935 -1938), iar din 1935, redactor la "Viaţa literară" şi la Revista Fundaţiilor Regale, unde va rămâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice.
Va reveni la Revista Fundaţiilor Regale între 1945-1947. Din 1942, Vladimir Streinu a fost numit director al revistei "Preocupări literare", care, din 1943, devine "Kalende". În 1947, criticul îşi susţine examenul de doctorat la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Versul liber românesc. Dar în acelaşi an, este încă o dată concediat de la Revista Fundaţiilor Regale, dat afară din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociaţiei de rezistenţă culturală "Mihai Eminescu".
Între 1948-1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953-1955, neavând niciun mijloc de existenţă, va presta umilitoare munci necalificate, precum paznic şi ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955 se află angajat în funcţia de cercetător stiinţific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alţi intelectuali de forţă interbelici, precum Constantin Noica) şi condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 a fost numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs despre "Estetica poeziei româneşti". Moare din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.
