GURA PĂCĂTOSULUI - Nea Ştremeleu

Când încă-şi mai pierdea vremea pe la şcoală, colegii îi dăduseră nume de ruşine. Tică Nebunu' i se zicea, pentru că se ţinea numai de prostii. Iar ţintele lui preferate erau profesorii. Care n-aveau de lucru şi-l chemau pe ăl bătrân ca să-l reclame că nu învăţa, că chiulea, că făcea prostii... Profesoarei de Franceză, o tânără venită de pe băncile facultăţii în primul an de carieră, aruncată-n fundul ăla de lume care era satul de sub munte, îi băgase un şarpe-n sertarul catedrei. Biata de ea, când îl deschisese îndemnată de dracii de copii puşi la cale de Tică, o dăduse pe chinezeşte. Scotea aşa nişte sunete, despre care învăţaseră că s-ar numi onomatopee. Tânăra dispăruse de pe scenă, autorul farsei prosteşti dormise vreo lună de zile numai pe burtă, iar colegii lui învăţaseră limba lui Voltaire de la băiatul primarului, absolvent de liceu, instalat profesor suplinitor de sport. Era el cunoscut cam berbec, dar directorul zisese că nu era o problemă dacă vorbea franţuzeşte ca Guliţă al coanei Chiriţa, pentru că atunci când se duceau învăţăceii lui cu vitele sau cu oile la păscut, n-aveau nevoie decât de plămâni, câini şi bâte bune ca să se facă ascultaţi de animalele care şi-aşa habar n-aveau de limbi străine. 

Mai târziu, după ce Tică venise din armată, se alesese cu nume şi faimă pe toată valea aia de râu. Şi asta pentru că se iscase un zvon că ar fi fost superdotat pe partea bărbăţiei. Nu se mai ştia cine-l iscase - că fusese nevasta şefului de post, o fâşneaţă rea de muscă, coana preoteasă sau altă păcătoasă de muiere - dar doctoriţa divorţată, care venea o dată pe săptămână la dispensar, îi spusese ţaţii Tia, femeia de serviciu:

- L-am consultat şi e priapic, dragă.

Nu prea pricepuse femeia cum devenea chestiunea, dar nu ceruse nici lămuriri, ca să n-o creadă doctoriţa proastă. Dar o mâncase limba să-i zică omului ei seara, după ce trimiseseră copiii la culcare, că bietul Tică e bolnav rău.

- Ce-ţi veni, fă, n-are nici pe dracu', ăsta ne îngroapă pă toţi. Am crescut cu el, e sănătos ca un taur şi cum nu-l duce mintea prea departe, nu-şi face griji pentru mai nimic. Dacă are ce mânca şi ce bea azi, nu se gândeşte la ziua de mâine. Nu-l vezi, a ajuns la patrujdăani, nu s-a legat la cap cu muiere şi copii, da' pare mai tânăr ca mine cu zece. Câinele moare dă drum lung, aşa că vezi să nu fii tu proasta care moare de grija altuia!

- Degeaba mă bănui că-s proastă, că mi-a zis doamna doctor că are o boală rară...

- Ce boală, fă?

- Păi a zis că e preapic, parcă... 

Omul se uitase aşa, prepuielnic la ea şi cum fusese infirmier în armată şi de ani de zile lucra ca agent veterinar, făcând însămânţări artificiale la vitele din comună, bănuise cam ce zisese doctoriţa de oameni.

- Fă, n-a zis cumva că e priapic?

- Ba chiar aşa, bătu-le-ar sfântu' de vorbe-ntortocheate!

Bărbatul izbucnise într-un hohot de râs care-i făcu pe copii să tresare din somn. 

- Fă, Vico, ai îmbătrânit degeaba, să mor io: asta-nseamnă că are ştremeleu ca lumea! Acu', doctoriţei putem să-i dăm crezare, mai ales dacă a "consultat-o" şi pă ea cu "stetoscopul" ăla al lui, dă cal mare, Tică. Că dacă-mi aduc eu bine aminte când făceam baie în Bulboana Împuşcatului, pă vremea când eram copii, îi ajungea până pă la genunchi...

Poveste sau nu, Tică se scăpase de ani buni de porecla din copilărie şi-şi purta ca pe un blazon numele de Ştremeleu, mai ales că nu era cine ştie ce uriaş - ca statură. Şi nici nu se supăra dacă era chemat aşa, ba chiar se lumina la faţă când era strigat, mai ceva decât atunci când câştiga echipa de fotbal a comunei, după care se dusese prin tot judeţul. Unii mai colţoşi ziceau că nu prea era văzut pe la jocuri, dar că marca prin curţile gospodarilor mai dihai decât Ciulică, golgeterul echipei lui, despre care se tot vorbea în intersezon că ar urma să facă pasul decisiv spre marea performanţă. Numai că ghinionul îl făcea să bată pasul pe loc. Tică Ştremeleu juca în liga mare a muierilor cu lipsuri sau numai curioase. Şi a făcut-o până când n-a prea mai avut căutare, că şi în sportul ăsta e nevoie de sânge proaspăt şi nu stă cineva să plătească scouteri, ca la fotbal. El însă se resemnase şi nu se ostenise vreodată să ţină evidenţa femeilor pe care le fericise. Destule îl priveau cu frică, pentru că avea ţinere de minte ceva de speriat şi când se apuca să povestească vechi aventuri pe băncuţa din faţa blocului unde-l mutase Ceauşescu din vârful Malului Sec, uitau doamnele şi de telenovelele de la televizor. Dar nu uitau cele care se simţeau cu musca pe basmale să-i plaseze discret câte-o farfurie de ciorbă, o friptană sau ceva de băut subtilizată din rezervele strategice ale casei. Tică Ştremeleu înţelegea jocul şi-şi trăgea fermoar peste gură în ceea ce le privea pe garanţiile lui de trai bun. Aşa că-l alungase pe tinerelul venit de la Bucureşti, de la o revistă de can-can, care-l ispitise să-i povestească viaţa lui amoroasă. Când se lămurise ce voia veneticul, Ştremeleu îl ameninţase cu bâta şi-i aruncase în urmă:

- Bă', eu nu sunt fluieră vânt (de fapt altfel îi zisese), şi nu bat toba pentru frecangiii voştri gata să citească despre vitejiile altora, închipuindu-şi că erau ei pă şa!

Şi uite-aşa îşi câştigase moşul respectul comunităţii, că erau destui şi bărbaţii cărora le-ar fi picat confesiunile lui Ştremeleu ca diareea pentru un militar aflat în garda drapelului la o paradă militară. Ce-i drept, e drept, mai erau şi unele muieri cu pretenţii de doamne, care îl mai înţepau seara, pe băncuţa de la singurul bloc din sat, unde aşteptau să răsară luna. Bunăoară, odată una-i zisese:

- Nea Ştremeleu, o ştii pă văduvioara aia de la oraş, care a cumpărat vila de la moştenitorii Chiriţoaiei?

- D-apăi, cum, nu?...

- Mi-a zis Nuţa lu' Godac, care-i făcu curăţenie de Paşte, că cucoana se vaită de singurătate şi că i-ar cam trebui o umbră dă bărbat în casă, ca să nu mai aibă somnu' chinuit.

- O fi, deh, da' ce să-i fac io?...

- Păi noi ne gândeam că v-aţi putea uni singurătăţile...

- Păi ce, io nu mi-s singur acu', înconjurat de-atâtea muieri interesante?

- Da, bre, da' când te duci acasă, n-ai nici cu cine te certa!

- Şi voi credeţi c-ar fi bine?...

- Daaa! - răspunsese corul urmaşelor Evei, mai ceva ca la slujba de duminică, de la biserică, unde se cam înghesuiau şi pirandele din neamul lui Rafailă, de peste râu, de când venise paroh nou. Că avea diavolul de popă nişte ochi mlăştinoşi, voce înaltă şi apărea ca un înger coborât din picturile de pe zidurile bisericii. Că şi ălea fuseseră lucrate de un artist venit din lumea largă, unul care avea ochii aburiţi mai tot timpul, că nu se apuca de lucru până când nu lua câteva doze bune de curaj din sticla de ţuică veche, pentru că altfel zicea că-i tremura mâna. Drept e că pe urmă picta de se mira şi episcopul, care mai venea când şi când să vadă cum înainta lucrarea plăcută lui Dumnezeu. Unul care-i fusese de ajutor povestea că într-o zi, când coborâse clătinat de pe schelă, îi luase la înjurături pe sfinţi, că i se păruse că-l priveau dispreţuitor pentru că avea patima gâlgâitului.

- Socoteala mea nu se potriveşte cu a voastră, că pentru ce zic eu, care va să zică, dă mulţumit aş avea cu ce şi acu, da' mi-e teamă dă altceva: dacă asta o vrea copii şi eu n-oi reuşi s-o fecundez, nu mă fac eu dă poveste şi dau cinstea de-o viaţă pă ruşine?...

După ce se stinseseră ecourile râsetelor şi chirăielilor muiereşti, se coborâse peste împrejurimi o linişte ca-n biserică înainte de citirea pomelnicelor morţilor. Într-un târziu, vraja fusese ruptă tot de Ştremeleu:

- Ce trece vremea, răsare luna...