GURA PĂCĂTOSULUI - "Mila Domnului"
Credincioşii aşa se obişnuiseră să-i zică popii. După vreo douăzeci de ani petrecuţi în comuna aceea de munte, îl adoptaseră. Nu-i fusese uşor sfinţiei sale să deschidă uşile sufletelor acelor munteni aspri, care nu-i prea priveau cu ochi buni pe venetici. Dacă nu te ridicai dintre ei, dacă nu mânasei vacile la păşune sau oile pe munte cu ei ori dacă nu te cocoşaseşi pe sapă şi nu-ţi juliseşi genunchii adunând prunele din care mai apoi ieşea la povarnă licoarea aia ce te făcea să te împaci mai uşor cu viaţa şi cu lumea dimprejur - nu erai bun şi pace! Ierarhul de la oraş avusese mari dificultăţi până reuşise să stabilească popă acolo, după ce se dusese "unde nu este durere, nici întristare nici suspin" ultimul dintr-un lung şir de parohi din neamul celor ce purtau numele aşezării. Şi asta pentru că sătenii colţoşi îi făceau repede pe venetici să simtă că n-aveau ce căuta printre ei, aşa că bieţii popi îşi cereau mutarea înainte de uscarea cernelii pe hârtia de numire în post. Proaspăt hirotonisitul Nel era singurul băiat al unui tovarăş de joacă al ierarhului care văzuse lumina zilei dincolo de Muntele cel Mare şi nu-l putuse refuza când îi zisese că ar vrea să-l trimită printre oameni străini, ca la o ispăşire, că tare mai era afurisit. Şi mai marele bisericesc, când îl văzuse pe noul preot, care parcă n-avea loc niciunde cu trupul lui uriaş, îl trimisese taman în locul cu necazul. Spre uluirea lui, nu-i bătuse-n uşă cerând scutire de la canonul păstrării căpăţânoşilor ălora pe calea dreptei credinţe. Şi-i plăcuse faptul că noul preot se pricepuse să le vorbească oamenilor pe limba lor, punând înainte de orice sintagma "Mila Domnului". Încercările unora mai colţoşi de a-l alunga eşuaseră repede, după ce-l miruise cu o cazma de palmă pe unul care îndrăznise să-l înfrunte cu vorbe de ocară taman în biserică, încât îl întorseseră tovarăşii lui cu apă rece de la fântâna Mariţii lu' Flămânzilă, din vecinătate. Ăsta fusese începutul, că' mai apoi, la o pomană, săriseră vreo câţiva pe omul bisericii, supăraţi că nu le răspundea la toate măscările decât cu "Mila Domnului, fiilor..." Asta până-i zisese ceva despre 'mă-sa şi-l siliseră să-i certe, smotocindu-i ca pe alungaţii din rai. Aşa-şi câştigase respectul scandalagiilor, iar prin vocea lui puternică, cu care făcea să vibreze geamurile bisericii la slujbe şi prin predicile înţelepte, îi apropiase pe mulţi dintre cei cu frica de Dumnezeu. Cu timpul, nu mai cârtea cineva contra popii, mai ales după ce-şi cedase locul de veci ca să fie îngropată o tânără săteancă pierită în lumea largă, unde se dusese să-şi schimbe norocul, dar fusese învinsă de ghinion.
Nu-i vorbă, gura satului măcina destule vorbe despre chefurile la care părinţelul era vătaf sau despre aplecarea lui spre cele lumeşti. Cel mai tare se distrau muntenii pe socoteala părintelui când venea vorba despre maşini. Într-o seară de toamnă, un sătean se trezise cu el la poartă:
- Nea Vasile, ai maşină ca lumea şi te rog să mă duci şi pe mine peste munte, că trebuie să ajung dimineaţă la tata.
- Te-aş duce, părinte, cu dragă inimă, numai că nu pot. Nu pot, c-apucai să beau ceva şi dăm de necaz...
- Dă-mi, bre, mie maşina...
- De dat, ţi-oi da-o, dar numai dacă vin şi eu cu sfinţia ta, că ştii, asta e ca muierea, nu se dă din bătătură pe mâna oricui...
Au bătut palma şi, după câteva ore bune, spre dimineaţa următoare, au bătut în poarta casei părinteşti a popii. Tată-său s-a mirat că venise aşa degrabă, dar i-a primit cu braţele deschise şi a întins masă, ca să-i facă fiului fală în faţa enoriaşului. Care enoriaş, până la urmă s-a făcut zob, că a ajuns să vadă şi beciul în care gospodarul avea butoaie socotite cu tot soiul de licori. Când a venit vremea plecării, l-a dus popa pe braţe şi l-a instalat în maşină, unde a sforăit omul până aproape să ajungă acasă. S-a trezit lângă un izvor în care se înviora şoferul:
- Aoleu, părinte, m-am făcut rău la măsele şi-am dormit ca pruncu'... Ce-o fi zis tatăl matale, că' nu-mi aduc aminte să-mi fi luat la revedere de la el?
- Stai liniştit, nea Vasile, că şi lui i se mai întâmplă să i se rupă filmul şi înţelege situaţia...
- Doamne, ce m-am mai putut îmbăta...
- Ei, n-ai fost chiar singurul, că' nici eu n-am dus paharul la ureche. Da' nu asta era cea mai mare problemă, ci faptul că eu n-am permis, aşa că te rog pe tale să treci la volan, ca să nu dăm de belea.
- Aoleu, ce-mi făcuşi, popo?!?...
- Mila Domnului, taică...
Şi tot nea Vasile mai povestea despre altă aventură cu popa: slujitorul lui Dumnezeu îşi luase permis de conducere, că-i dăruise ăl bătrân o Dacie nouă. Numai c-o făcuse geamantan într-un cap de pod. Dar avusese noroc şi scăpase numai cu ceva scrântituri şi julituri. El, că maşina ajunsese la fiare vechi! Şi ca să nu rămână pieton, cumpărase Trabantul unui fost profesor al lui de la Teologie, căruia i se aprinseseră călcâiele după o înjurată de studentă şi voia să divorţeze de nevastă, aşa că începuse să înstrăineze din bunuri, ca să le fie mai uşor la partaj. Şi tocmai cu Trabantul ăla ajunseseră amândoi la ăl bătrân al popii Nel, că-i căzuse cu tronc Vasile la prima vizită şi voia s-o mai facă odată lată cu el. Numai că nici măcar nu i-a primit în curte:
- Bă', eu ţi-am luat maşină, nu Mobră cu acoperiş, la mine-n curte nu intri cu prăpădenia aia puturoasă!
- Mila Domnului, taică...
- Mila 'mă-tii de prunc nechivernisit, du-te şi scapă de parodia aia auto cât timp mă cinstesc eu cu şogorul Vasile!
Eheee, poveştile cu taica părintele sunt multe, dar trebuie ascultate într-un mediu în care pot fi şi descântate cu ceva licori care înveselesc sufletele românilor...
