GURA PĂCĂTOSULUI - Cocoşul lui Lică Flăcăul şi gardurile altora
Lică nu se trăgea dintr-o familie pricopsită. Deşi nu era de baştină, cu rădăcini adânci înfipte în huma satului, lumea nu le mai dădea de vreo câteva generaţii nume ruşinoase de venetici nehaliţi. Oameni muncitori, ai lui Lică îşi ridicaseră case la marginea satului, pe lângă ţigani, pe malul unui curs de apă, că acolo mai era loc când îi miluise boierul locului, ca să-i aibă la muncă pe pământurile lui. Neamul lui aducea pe lume sodom de copii, din care cei mai mulţi dintre cei pe care nu-i răpuneau bolile sau nevoile îşi luau lumea-n cap. În vremea comuniştilor se ridicase dintre ei Tase, ajuns mare activist pe la judeţ. Când venea ăsta pe la ai lui în Volga neagră, îl salutau şi foştii chiaburi, care se încălţau mai nou cu gumari şi în zilele călduroase ale verii răscoleau colbul uliţelor cu picioarele goale, ca tot neamul prost. Descoperiseră mimetismul, fără să ştie să-l definească, dar aşa s-au descurcat să nu fie săltaţi cu GAZ-urile, în crucea nopţii şi să li se mai întoarcă numai numele - cum păţiseră unii ce ţinuseră nasul prea sus. După revoluţie, foştii bogătani ai satului sau moştenitorii lor şi-au revendicat pământurile şi le-au recuperat când s-a spart IAS-ul din acea zonă de munte, redevenind ce-au fost şi ceva peste.
Lică era ăl mai mic în casa părinţilor, care nu apucaseră să se bucure prea mult de mărirea trecătoare a unchiului Tase, pe care-l lăsase inima la o petrecere. Fraţii lui se risipiseră prin lumea largă şi fiind buni meseriaşi, îşi făcuseră rost pe unde apucaseră. Lică rămăsese cu ăi bătrâni, după datină. Adevărul e că nu era nici prea mobilat sub scăfârlie, se târâse din clasă-n ca peştele pe uscat şi trăise plenar sentimentul libertăţii depline când îşi încherbălase căruţa lui cu cai. Ajunsese chirigiu vestit, punea după bidivii fân ca în căruţele trase de boi şi ajungea nezmintit cu încărcătura la destinaţie. Lică avea mereu de muncă, că bărbaţii satului erau duşi prin cele străinătăţuri şi muierile ţineau de gospodăriile de-acasă. Băiatul era îndemânatic la toate unde carte multă nu se cerea, avea putere de taur şi se bârfea că şi alte atribute anatomice tare trebuincioase celor fără stâlp statornic la casă. Aşa că, după ce trecuse binişor de 30 ani, Lică nu dădea semn că l-ar bătea gândul să se tragă la gospodăria lui, cu muiere care să-i aducă prunci în bătătură, pe care să-i declare la primărie, ca să nu i se stingă neamul. Lumea rânjită îi zisese în derâdere "Flăcăul", dând de înţeles că era cam tomnatic chiar şi pentru gustul babelor pricepute să potrivească jugul că(z)niciei pe gâturile mai nărăvaşe. Într-o seară, când stătea la masă cu omul căruia-i cărase prunele adunate din livada de pe Dealul Însorit, ăla l-a întrebat:
- Bă', Lică, nu te supăra pe mine, da' de ce nu te însori bre', că' eu zic că aproape ţi-a cam trecut vremea?...
Nu se grăbise să răspundă Flăcăul. Şi nu pentru că avea nevoie de chibzuinţă adâncă înainte de glăsui, ci pur şi simplu pentru că procesa mai greu întrebarea în creierul lui, care numai electronic nu era. După ce-şi aprinsese o ţigară şi trăsese cu năduf un fum greu în piept, începuse greoi, după care, parcă rupsese nişte zăgazuri ale tăcerii, aruncând vorbele ca într-o viitură pustietoare, până când se pierdea ca şi cum n-ar fi fost:
- Ca ce chilipir să mă leg la cap, bre?
- Păi pentru că aşa sunt rosturile vieţii din bătrâni. Tu eşti băiat muncitor, ai strâns ceva cheag în ultimii ani, ţi-ai ridicat casă mândră şi pe pământul cumpărat ţi-ai încherbălat o grădină cu pomi fructiferi ca lumea, prin care zumzăie din primăvară până-n toamnă albinele... Acu', numa' o muiere ca lumea-ţi lipseşte ca să-ţi întregeşti viaţa...
- Ce-mi trebuie mie să mă leg la cap, bre?... Că' de c...r muieresc n-am dus lipsă. Bunelu' meu zicea - şi m-am convins ani la rând c-avea dreptate - că mai bine să cânte cocoşu' tău pe toate gardurile, decât al altora p-al tău! Aşa că...
- Bă', Lică, de cântat, poate cânta orice cocoş vioi pe toate gardurile, dar nu veşnic, ascultă-mă pă mine, că pă toate le-am petrecut. Când începe să dea rateuri, parcă e mai bine să cânte găina cocoşeşte. Ca mâine faci 40 dă veri, vin toamnele şi iernile o să-ţi fie aşternutul tot mai rece. Dacă-ţi merge mintea, trebuie să iei seama şi să nu aştepţi primele semne... Gura satului zice că ar mai fi ca tine, da' - cinstit vorbind - trebuie să recunoşti c-o fi cântând cocoşu' tău pe garduri dă curţi cu găini mai coapte, da' cu puicuţe, mai rar, deh...
- Apăi, cam aşa e bre, nea Costică, mai cântă amărâtu' dă' el, mai cântă, da' nu atât dă' des şi nu peste tot pă unde-aş vrea eu!
- Păi vezi?...
