Gura Păcătosului - TUTE MAFIOTE
Prin vara lui 2002, nişte argeşeni au ajuns în sudul Italiei, mai precis în zona Napoli. Greu de spus câţi dintre ei au înţeles mândria locală cu "Dacă vezi Napoli, poţi să mori liniştit". Dar, cu siguranţă, urmaşii lui badea Cârţan au lăsat printre localnici amintiri greu de şters. Scopul excursiei fusese participarea la un festival folcloric internaţional. Din grup nu puteau lipsi oamenii care aveau legătură cu politica locală, aleşi care va să zică… Şi nu trebuie să mire pe cineva, căci România respira şi atunci tot prin branhii de partid. Iar dacă mai spunem că voiajul trebuia susţinut financiar, chiar că nu mai e ceva de comentat. Nostimada era aceea că destui dintre cei care nu se înţoleau în costume populare cu clopoţei şi nu agreau opincile din piele de porc, nu "gâdilau" nici limba italiană. Dar nu se puteau stăpâni să nu se fudulească etalând calităţi de poligloţi. (Nu vom valoriza răutăţile celor care susţineau la întoarcere că un limbist care se respectă, se dădea mare cu talentele lingvistice). Dacă suntem corecţi până la capăt, trebuie să le recunoaştem nevinovăţia în ceea ce priveşte responsabilitatea de a fi habarnişti cu limbile vestice. Acum n-o să merg până acolo încât să-i aplaud pentru credinţa că având rădăcini comune latine italiana şi româna, vorbitorii din peninsulă se puteau înţelege cu insularii din Marea Slavă. Deci, nu era vina lor dacă fuseseră siliţi ca la şcoală să tocească ruskomu iazîka. Sau dacă le intrase atât de tare în sânge, încât izbucniseră văzând marea scăldată în soarele mediteranean: Kakaia krasivaia! Poate se pronunţau cam stâlcit pentru un lingvist pretenţios, dar inteligibil pentru orice mujic. Tot aşa cum un argeşean pricepe ce i se spune în grai moldovenesc de la mama lui când aude formularea "Şe agraişi mataluţî?…" În compensaţie, oamenii despre care vorbesc aveau marea calitate de a nu lovi cu bâtele în lemnul scenei, ci în ouleţele proprii, spre deliciul spectatorilor capabili să descifreze sensurile ascunse ale gafelor.
Din negura amintirilor mâloase ies unele dovezi veninoase. De pildă, ajungând în faţa primăriei din localitatea rurală în care fuseseră cazaţi, unul dintre concitadini, când a văzut pe faţadă steagul Italiei, cam ponosit, e drept, s-a adresat ghidului localnic într-un esperanto simpatic, dar numai pentru noi:
- Vostro steago, nu prea, nu prea curato…
- Lasă-i în pace, mă’ revoluţionarule Zapatta - cică ar fi încercat să-i potolească zelul şeful delegaţiei noastre.
– Las' să ştie şi ei, dom’ primar, că' nu sunt mai breji decât noi, cei de care râd la noi acasă fraţii ăstora de-aici, care fac afaceri pe la Curtea de Argeş!
Tot tipul respectiv a fost eroul altei întâmplări de tot hazul. La un pahar de vorbă, se chinuia să le explice unor italieni - cu mijloacele de care dispunea - Legea lui Ohm:
- Io (şi îşi lovea pieptul cu degetul arătător, nu cu mijlociul) - homo. (Italienilor mai să le sară ochii din cap, dar n-au comentat, educaţi fiind să lase fiecăruia dreptul de a alege ce vor să fie. Nici nu bănuiau bieţii de ei că era o confuzie de termeni între "homo" şi "uomo". Dar s-au tras mai în spate, mărind distanţa de vorbitor). Voi (şi îi arăta cu degetul pe convivii gazde) - tot homo! (Ochii întunecaţi ai celor indicaţi începuseră să scapere ameninţător, ca la fiarele de pradă, aşa că omul nostru, intuind c-a zbârcit-o, a încercat să dreagă cumva busuiocul). Noi, românii, zicem: Eşti om cu mine, sunt om cu tine! Io - mafioto, voi tutti - mafioţi! La Romania, 20 milioane - asta, cum se zice? - venti milioni mafioţi. La Italia - 60 milioni mafioţi, sexanta parcă se zice, adică noi toţi fratelli. Tute mafiote! - concluziona homo sapiens argenssis fericit c-o dusese la capăt cu bine, după cum bănuia din privirile admirative ale celor care mormăiau în bărbi ceva de genul "Va bene, va bene".
Dincolo de comicul total, trebuie să-i recunoaştem acestui tip capacitatea de anticipaţie. Este, dacă vreţi, cu acea formulare vizând tutele mafiote - pe care se străduie acum s-o dovedească DNA-ul - un soi de scriitor vizionar, cam de genul lui Isaak Asimov…
