Despre sindromul de oboseală cronică

Din ce în ce mai multe persoane se plâng de sindromul de oboseală cronică, iar literatura medicală din ultimele trei secole ne demonstrează şi ne informează cu privire la apariţia unei noi afecţiuni, caracterizată prin oboseală debilitantă şi o serie de suferinţe fizice. Prevalenţa acestei afecţiuni este greu de stabilit, apărând mai frecvent de două ori la femei decât la bărbaţi. Oboseala cronică este ea însăşi un simptom şi apare cam la 20 % dintre pacienţi, deşi  sindromul oboselii cronice este mai puţin obişnuit. Cazurile apar cu precădere în ţările dezvoltate şi la persoanele foarte active. Cercetătorii din domeniu medical au ajuns la concluzia că la baza acestei afecţiuni stau virusurile, care sunt agenţi etiologici potenţiali.

 Pe lângă starea de oboseală resimţită, apar o serie de manifestări neplăcute cum ar fi: dificultatea în concentrare, dureri musculare şi articulare, insomnie, pierdere în greutate, transpiraţie, durere de cap şi stări depresive. Depresia uşoară până la moderată este întâlnită la aproximativ 2/3 dintre oameni, astfel că  specialiştii în domeniu spun că acest sindrom face parte din rândul afecţiunilor psihiatrice şi că tulburările imune şi endocrine apar secundar. Cei mai mulţi pacienţi gestionează situaţia eficient cu resurse limitate, pentru a se adapta la obligaţiile familiale, comunitare şi de serviciu. Din fericire, această afecţiune nu pare să progreseze, în final izolarea, resemnarea într-un fel patetică, şi frustrarea, pot duce la evoluţia trenantă a bolii şi totuşi acest sindrom nu defineşte caractere patognomonice, ci rămâne un tablou de simptome nespecifice. Prima responsabilitate a medicului curant rămâne găsirea cauzei după un examen fizic complet, teste de laborator  şi diagnosticul diferenţial. Pacientul trebuie informat cu privire la acest sindrom, ca şi despre impactul psihologic şi social asupra vieţii lui. Nu trebuie uitată reevaluarea periodică şi nici sfaturile medicale cu privire la stilul de viaţă al fiecărui individ. Medicul trebuie să încurajeze pacientul spre terapia de înlăturare a inactivităţii, abordarea medicilor fiind comprehensivă a aspectelor sociale, psihologice şi fizice ale acestor pacienţi.

 

 

 

Pin It