GURA PĂCĂTOSULUI - Oful lui Nel Pileală
În catastifele oficiale era prins cu numele Nărodul Ion. Asta i se trăgea de la un strămoş, vestit pentru năzdrăvăniile pe care le făcea. Consătenii se jurau că nu era citov la minte. Asta i s-a tras după ce-i adusese primarului o vulpe în curte. Dihania, pe care o crescuse de mică, la stână, făcuse prăpăd prin găinile de rasă ale bogătanului. Frumos a fost că nu l-a pârât cineva. Satul s-a strâmbat de râs şi l-a lăsat în plata Domnului, socotindu-l nărod. Şi aşa s-a ales cu nume nou, după ce un scribălău de la primărie, abia venit în sat, îi trecuse copilul în registru cu porecla. "Asta e, când n-ai noroc... Da', mai bine te ia lumea de nărod şi te lasă-n pace, decât să te ia la ochi" - îşi potolise omul muierea acasă, cu un ton sfătos, aşa cum se cuvine la un cap de familie.
După câteva generaţii, Ion era pe cale să scape de blestemul numelui. Sau cel puţin aşa spera el... La şcoală nu prea strălucise. Nici pionier nu-l făcuse, chiar dacă vărsase râuri de lacrimi. Dar de descurcat, se descurcase, că era mare meşter la fuşăraie. Nici în armată n-o dusese chiar rău, că se lipise de sufletul sergentului, care-l pusese bine cu locotenentul şi cum ăla era ginerele maiorului, toate se legaseră frumos. Nenorocirea lui Nel - c-aşa-i zicea lumea de când se ridicase copăcel - a fost muierea. Deşi era mai frumos un pic ca dracu', pusese mâna pe o mândreţe de muiere de li se scurgeau multora ochii după ea. O luase cu acte şi nu se ostenise prea mult ca s-o convingă. Ba, la drept vorbind, mai mult se agăţase ea de el. "Bă', n-oi fi tu frumos, da' eşti dotat şi mie asta-mi trebuie!" Crescuse inima-n el mai ceva ca apele Argeşului când plouă la munte şi dă peste maluri la vreme de primăvară, când încep să se topească şi cele zăpezi. După ce se însurase, parcă se împlinise, călca mai apăsat, mai gospodăreşte, îşi lăsase şi mustaţă şi pentru că era cam rară, o întărea cu cărbune. Toate bune şi frumoase până când i se născuse înainte de vreme primul copil, un băiat bălăior, cu ochi de cer de vară. Atunci îi încolţise în minte prima bănuială. Cum mama dracului ieşise ăla cu faţa de stafie, când şi el şi muierea aveau culoare în obraji? Şi mai ales de ce fusese atât de grăbit să vină pe lume la numai cinci luni după nuntă?...
Prea mândru să cârtească, Nel îşi înecase necazul în băutură. Când îl procopsise a lui cu alt copil albinos, i-o plătise muierii cu porecla: lumea începuse să-i zică Nel Pileală, iar ea devenise Pilica. După ce-i mai turnase vreo doi plozi, înjurata îşi luase lumea-n cap şi-l lăsase pe el la vatră, cu pruncii agăţaţi de pantaloni, că la fustă încă n-ajunsese, deşi trebuia să le facă pe-acasă cam pe toate. Amărâtul de el spăla, călca, făcea de mâncare, muncea cu ziua pe la oameni şi se descurca. Spre mirarea multora, copiii arătau mai bine fără mamă... Şi nu erau nici proşti la şcoală, făcându-le pe unele ofticate să cârtească: "Deh, aşa e cu ăştia de pripas, sunt mai dezlegaţi la minte decât legitimii!"
Lui nu-i păsa de gura satului şi când o mai lua pe ulei, o umplea cu ce avea. Atunci era pericol cu el, că' nu putea să nu se plângă oricui avea timp să-l asculte. Fie că-l ştia, fie că nu-l mai recunoştea, îşi începea povestea cam aşa:
- Bre, eu sunt Nel Pileală, dacă nu mă cunoşti... Sigur că asta e poreclă, dar nici numele din acte nu e de fală. Că ştii tale care e treaba? Eu n-am avut noroc pe lume, asta e!
- Cum n-ai avut baftă, mânca-ţi-aş?...
- E mult de spus, aşa c-o s-o iau pe scurtătură.
- Bagă, bagă cu talent - îl încurajau derbedeii mai tineri.
- Mă', copii, nenorocirea mea a fost că mi-am luat muiere frumoasă-n casă.
- Păi şi care e necazul cu asta?!?...
- Păi e, că a fost c...vă!
- Şi când ai luat-o, nu ştiai, nu bănuiai?...
- Draci! Păi la bucuria mare pe care mi-o făcea, credeţi că am stat s-o caut la cazier? Şi pe urmă n-a fost c...vă de la început!
- Aaah, păi dac-a devenit pe parcurs, e şi vina lu' tale, bre, că poate-ai neglijat-o...
- Nici pomeneală nene, că nu era de neglijat, era greu de săturat, de parcă avea sânge de politician în vene!
Hohotele de râs ale ascultătorilor parcă-l trezeau pe Nel din beţie. Se uita cam cruciş la cei din jur, cu ochi tulburi, dar când i se punea alt pahar plin în faţă, începea din nou să despice firul poveştii până când venea unul dintre copii după el. Atunci, Pileală se ridica de la masă ca şi cum abia s-ar fi trezit din somn şi-i vorbea pruncului cu glas de mamă, îl lua de mână şi după ce cumpăra ceva şi pentru ceilalţi, o lua încet spre casă, cu pas măsurat, ca omul gospodar ieşit la plimbare pe uliţă, să moară de inimă rea duşmanii, mama lor de prăpădiţi bârfitori, care-şi băteau joc de oful necăjitului, nu i-ar mai răbda buruienile!...
