GURA PĂCĂTOSULUI - Amintiri despre Vlad Ţepeş
Doamna Coca îşi trăia senină amurgul vieţii. Se pensionase după ce trudise o viaţă întreagă să lumineze minţile copiilor din comunitatea în care văzuse lumina zilei. Şi nu era una oarecare, pentru că rădăcinile moşnenilor se pierdeau înainte de vremurile lui Vlad Ţepeş. Neclintiţi ca granitul din care se ridica din Defileul Argeşului muntele pe care tronau ruinele cetăţii voievodului medieval, erau - ca toţi muntenii - oameni dintr-o bucată. O dovediseră de-a lungul istoriei, iar unul de-al lor le provocase coşmaruri comuniştilor ani la rând, căci nu-l puteau prinde cu niciun chip. Asta îi îndreptăţise pe consăteni să spună, mai apoi, că existenţa fugarului împiedicase crearea colectivelor în zonă. Oricum, învăţătoarea se bucura de tot respectul oamenilor. Şi nu i se adresase cineva vreodată cu "tovarăşa", căci pentru ei era o doamnă adevărată. Mai mult, o considerau, mai ales după ce se pensionase, o parte a patrimoniului local. Şi n-o ocoleau, căci la dumneaei găsea oricine îi bătea în poartă cel puţin o vorbă bună, dacă nu un sfat.
Doamna Coca era mereu cu uşa inimii deschisă pentru toţi, mai ales după ce rămăsese văduvă. Copiii fuseseră aruncaţi de valurile vieţii departe de ea. Dar nu se plângea de asta, liniştindu-şi sufletul cu gândul că le era mai bine aşa. Anotimpul ei preferat era cel în care o vizitau copiii cu nepoţii. Dintre nurori n-o prea înghiţea pe bucureşteancă, pe care o considera a fi o proastă cu pretenţii. Dar n-o arăta, pentru a nu-i face greutăţi copilului ei, care o iubea. Căci ce e drept nu e păcat: era frumoasă ca o artistă de cinema. Fiind mai puţin mobilată la minte, o mai şi distra pe doamna învăţătoare. Asta i s-a întâmplat şi într-un amurg de august, când amândouă îşi savurau cafeluţele pe balconul vilei. Nora, afişând un aer de femeie fatală marca Marlene Dietrich, ţinea între degete un ţigaret cumpărat din talcioc, din care trăgea fumuri grele, iscând rotocoale savante. Şi pe când îşi transformase nările în coş de locomotivă, rotunjindu-şi buzele pline, ca pentru un pupic dulce, adresat admiratorilor, a dat preţios tonul unei conversaţii de salon:
- Ce linişte de început de lume e aici... Bucureştenii habar n-au ce frumos e să-ţi bei cafeaua sub zidurile cetăţii lui Vlad!
- Da, aici îşi avea refugiul la vreme de răstrişte...
Bucureşteanca nu prea ştia cum devine chestiunea cu caracterizarea vremii aceleia al cărui nume nu-l putea pronunţa, dar n-a vrut să-şi recunoască ceaţa minţii. Cu acelaşi ton doct, a continuat, emiţând un "panseu" antologic:
- Mă înşel eu sau dumneata chiar ai avut probleme cu tata socru, care era prieten cu Vlad Ţepeş, şi-şi cam făceau de cap, ca băieţii?...
Doamna Coca s-a înecat cu cafeaua, s-a congestionat la faţă, fiind cât pe ce să dea ortul popii. Şi-a revenit cu greu, după ce şi-a tras singură câţiva pumni zdraveni în ceafă şi, printre lacrimi, i-a răspuns norei, cu prefăcută nevinovăţie, abia stăpânindu-şi hohotele de râs:
- Da, mamă, când mi-aduc aminte cum mi-au amărât mie zilele nebunaticii ăştia, cu chefurile lor în gaşcă, cu alergatul după muieri peste şapte hotare şi cu alte blestemăţii, mă gândesc că aş putea scrie un bestseller. Dar ştii cum se zice, despre morţi numai de bine...
Mult timp după aceea, doamna Coca izbucnea ca din senin în râs, închipuindu-şi cum se putea lăuda nora în cercul ei pretenţios de toante bucureştene cum că ar avea un socru care a fost tovarăş de haimanalâcuri cu Vlad Ţepeş şi, mai ales, cât putea fi de invidiată. După care, trăgea temătoare cu ochiul în jur şi când descoperea că n-o văzuse cineva, îşi făcea semnul crucii cu limba în cerul gurii, în semn de mulţumire pentru Cel de Sus, care-o scutise de bănuiala oamenilor că mintea i-ar fi luat-o razna...
