GURA PĂCĂTOSULUI - "Ce sunt eu vinovată, dacă el a zis primul?..."

Consătenii îi ziceau "Argint viu", pentru că avea faima de a se mişca nemaipomenit de bine printre fustele muierilor. La vremea amurgului vieţii s-a dovedit a fi irezistibil atras de carnea şi sângele prospăturilor. Jumătatea lui legală îi cunoştea patima şi chiar se distrase uneori pe seama unor aventuri ce trecuseră firesc în folclorul local. Toate până în ziua în care-l prinsese încârţomat în camera a bună, de la drum, cu fata unei vecine, care era mai tânără decât a lor, măritată la oraş şi care-i făcuse bunici de câteva luni bune.

Rãcnetul femeii încornorate îi îngheţase pe iubăreţi pentru o clipă. "Argintul viu" îşi revenise primul, explicabil la experienţa lui bogată în domeniu: sărise din patul răvăşit şi, aşa cum era, în costumul lui Adam, a trecut ca fulgerul pe lângă nevastă, pierzându-se în porumbiştea din curtea casei. Femeii nu-i mai rămăsese decât să se răfuiască în lege cu intrusa. Nu ezitase o clipă şi-i înfipsese decisă mâna în pletele bogate, dând cu ea de podea fără milă, mototolind covorul cumpărat din târgul de Sf. Maria.

Omul ei nu cârâise la achiziţie, că abia se potoliseră ecourile scandalului cu Miţa lui Rafailă, arzoaica din capul satului, măritată cu bătrânul fierar. "Argint viu" - zicea lumea - se dusese la meşter să-şi potcovească bidiviii. După ce-i făcuse lucrarea, îl cinstise cu nişte afinată trãznet, de se muiase fierarul mai ceva ca potcoavele puse la prelucrat în spuza focului aţâţat de foalele mânuite cu vrednicie de client. Se povestea cã şmecherul îl lăsase pe Rafailă sforâind voiniceşte pe un maldăr de fân din care se îndestulau caii, mestecând alene, mulţumiţi de încălţămintea nouă. Se strecurase hoţeşte spre podul de fân în care-l aştepta Miţa, cu care avea vorbă. Muiere tânără, cu nevoi trupeşti mari, cărora bietul Rafailă nu prea le mai putea satisface oricât s-ar fi căznit, îşi completa lipsurile cum putea şi ea, deh... Lacomă, mai-mai să-l facã de ruşine şi pe "Argint viu" care, până la urmă, a fost salvat tocmai de soţul titular, care-şi revenise şi se trezise pălit de nevoia de a demonstra că femeia cea mai fericită e a fierarului, pentru că se culcã şi se scoalã în ciocane. O căutase pe pirandă, umblând pe două cărări pe la bucătăria de vară, prin casă, după care se îndreptase strigând-o către fânar. "Argint viu" sărise pe dâmbul din spate, ocolise curtea la adăpostul boscheţilor şi îşi recuperase caii tocmai când izbucniseră răcnetele lui Rafailă. Încercând să urce în fânar la ţinta pornirilor lui, ăla avusese nenorocul să se rupă nenorocita de scară veche cu el şi să cadă cu fundul în dinţii unei furci de fier.

Norocul lui "Argint viu" fusese şi el spart în fund în ziua aia: o baborniţă care n-avea ce face îi pândise pe amorezi cu urechea lipită de fânar şi-l văzuse apoi şi când sărise din pod. Gură spartă, umpluse apoi satul cu povestea picantă, pe care o încheia invariabil cu constatarea filozofică: "Miţa face, Rafailă trage!" Aşa că este explicabil de ce "Argint viu" achitase la târg fără murmur costul covorului la care râmnise muierea lui. Astfel se mai spăla de păcate, recunoscând că merita şi ea o compensaţie.

Revenind la povestea cu camera a bună, de la drum, rămăsesem la faza cu măturatul covorului cu cea care-i luase pe furiş locul în patul bãrbatului. Şi, pe când o învârtea cu vrednicie, ţinând-o de plete, o bălăcărea cum îi venea la gură, ca să-şi mai verse focul:

- Fă, fi-ţi-ar mămiţica ta a dracu', ce ţi-am făcut eu de mi-ai ruşinat casa? Răspunde-mi, putoare ordinară ce eşti, cu ce ţi-am greşit?...

Cu vocea înlăcrimată, fătuca prinsă în delict de concubinaj se ruga ca în gură de şarpe:

- Iartă-mă, bre, că nu mai fac, să-mi sară ochii din cap dacă mint, să n-am parte de ce mi-o fi mai drag pe lume...

- De ce m-ai ruşinat, fă, pe mine şi mi-ai spurcat casa???...

- Aoleu, lasă-mă că-ţi zic, să mor eu dacă te mint!

- Să nu-ţi spurci limba cu vreo minciună, că te omor cu mâna mea, coţohârla dracului ce eşti!

- Bre, la drept vorbind, nu mă prăpădeam eu după nea... Aoleeeu!...

- Păi atunci explică-mi de ce, da' mai repede, că altfel...

- Lasă-mă că-ţi zic pe bune: mi-a promis că-mi dă 25 lei şi eu, fată săracă şi cinstită, nu l-am putut refuza!

Nevasta înşelată s-a crucit auzind cât de simplu era totul, dar tot a găsit replică dupã câteva momente de uluire:

- De ce n-ai venit, fă, la mine, că-ţi dădeam eu 50 lei, numai să nu-mi spurci casa!

- Ce sunt eu vinovată, dacă el a zis primul, de unde era să visez că mata mi-ai da mai mult fără să mă las încălicată de unul mai bătrân ca 'ticu'?

Nevasta încornorată a izbucnit în râs auzind aşa ceva şi a lăsat-o în plata Domnului, împăcându-se filozofic cu situaţia.

Ca să n-o mai lungim, seara a apărut şi fugarul prin porumbi. Spre uluirea ei, era îmbrăcat într-o salopetă cam ponosită, avea o plasă într-o mână şi o toporişcă în cealaltă. Cu vocea omului obosit de muncă, a întrebat-o pe stăpâna casei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva deosebit:

- Ai pus, fă, de mămăligă?

Femeia a rămas cu gura căscată la aşa neruşinare doar câteva clipe, după care s-a apucat să-l facă troacă de porci pe infidel, luându-l în râs că ajunsese rău, dacă plătea tăvăleala cu 25 lei, tocmai el, care avea faimă de taur comunal. Calm, bărbatul îi replicase:

- Femeie, cred c-ai luat-o razna: eu sunt din crucea nopţii în pădure, unde am pus jos ăia doi fagi marcaţi, ca să facem uluci din ei, că uite stă gardul să cadă pe noi şi ajungem de râsul lumii...

- Atunci cine era ăla pe care l-am prins împachetat cu cutra aia mică, în camera noastră de la drum, azi dimineaţă?

- Ai prins tu pe cineva, acolo?... Nu cumva era mai scund ca mine?

- Nu, erai chiar tu, nenorocitule care eşti!

- Eu?!?... Păi nu-ţi spusei că eram la ora aia în pădure?

- Atunci, cine-a fost, deşteptule?

- Am eu aşa, o bănuială... Dacă era mai scund ca mine, mă bate gândul c-a fost Sic-al Lenii. El seamănă cel mai bine în sat cu mine şi tu ştii că lumea zice că tata s-a avut bine cu 'mă-sa cândva. Problema mea e alta: de unde dracu' a avut ăsta cheia de la odaia noastră a bună?

- Doar nu vrei să zici că eu...

- Doamne fereşte, da' când mă duc la oraş, să-mi aduci aminte să cumpăr o broască nouă la uşã...

Femeia a lăsat-o moartă şi nu numai pentru că era convinsă că n-avea ce toci cu "Argint viu". Dar şi-a vărsat oful când s-a dus la oraş, povestindu-i fetei ultima aventură a lui tată-său. "Bre, 'mico, matale chiar l-ai crezut?..." "Fă, tu mă ştii pe mine tâmpită? Sigur că nu l-am crezut, că doar ştiam ce văzusem cu ochii mei. Da' mi-a plăcut că m-a minţit frumos..." "Adică?!?..." "Păi, ia gândeşte-te şi tu, n-ar fi fost mai rău dacă mi-ar fi spus că putorişca aia era mai bună decât mine la pat sau mai ştiu eu alte lucruri greu de înghiţit?... Aşa că am făcut pe proasta şi mergem înainte, cum facem de-o viaţă..."