Victor Vlad – Delamarina: 152 de ani de la naștere
A văzut lumina zilei la 31 august 1870, în județul Timiș, localitatea Satu-Mic, și a părăsit această lume prematur, la doar 26 de ani, pe 15 mai 1896. A fost poet, scriitor și acuarelist, ofițer al Armatei Române, cunoscut în special drept versificator. A promovat dialectul bănățean în scrierile sale, folosind acest grai cu vorbă „bună, blândă” (cum caracteriza în poezia sa pe „Țucă-l Moșu”).
Viața și studiile
De sânge din familia Vlad: Sofia, mama – scriitoare și muziciană, decedată în 1944; Ioan, tatăl – învățător, decedat în 1881, pe când Victor avea numai 11 ani (după alți autori, tatăl ar fi fost jurist în Satu-Mic). La rândul ei, mama sa provenea din familia Rădulescu. Tatăl ei, Constantin Rădulescu, fusese inginer, avocat și primar în Lugoj, iar bunicul ei preot în Chizătău, căsătorit cu Terezia.
Familia Sofia și Ioan Vlad a avut patru copii: pe Victor, poetul, și trei fete – Lucia, Paula (decedată în 1882, la doar un an după tatăl ei) și Laura.
Victor a învățat clasele primare și a început studiile gimnaziale la Lugoj. După moartea tatălui, mama și fiicele se stabilesc la București, unde ea devine profesoară de pian și limba germană. Victor rămâne la bunicii materni, în Lugoj. În 1884 este exmatriculat din gimnaziul maghiar și continuă studiile la București, la Colegiul „Sfântul Sava”. În 1885 se înscrie la Școala Militară din Craiova pentru studiile de liceu, iar în 1886 se mută la Liceul Militar de la Iași. Din păcate, se îmbolnăvește de tuberculoză și pleacă în Italia pentru tratament, de unde revine apoi la Iași pentru a-și finaliza studiile, deși dorința era să rămână în Italia ca să studieze pictura. După ce încheie ciclul de liceu, vine în București și continuă cu Școala Militară Superioară, iar în vara anului 1891 face stagiu pe bricul „Mircea” și primește gradul de sublocotenent. Ca militar, face câteva drumuri în Mediterană. În 1895 este avansat la gradul de locotenent de marină.
Opera
Între anii 1894 – 1895 debutează în Ziarul „Deșteptarea” din Timișoara cu versuri în grai bănățean, sub pseudonimul Delamarina, inspirat în concordanță cu profesia sa, de ofițer de marină.
În 1902, la Lugoj, îi apare postum volumul de versuri intitulat „Poezii bănățenești. Întocmiri”, adunate de filiala lugojeană a ASTREI, ediție îngrijită de Valeriu Braniște.
În 1898, în „Convorbiri Literare” numărul 2/15 februarie, Titu Maiorescu îi publică și el poeziile, cu un articol laudativ în introducere, considerându-l „primul nostru poet dialectal”. A fost apreciat de criticii Mihail Dragomirescu, Ilarie Chendi, George Călinescu (l-a introdus în „Istoria literaturii române”, caracterizându-l „un început de poezie umoristică dialectală în felul celei profesate de Pascarella, în dialect roman”).
Moartea
Dispariția sa survine în 15 mai 1896, în comuna natală, care astăzi îi poartă numele. Tratamentul din sanatoriile climaterice de la Abazzia și Worishoff nu și-au atins scopul. A fost înmormântat la Lugoj, condus pe ultimul drum de tinerii din satul său (așa cum și-a dorit).
Ecouri
Atât satul natal, cât și școala de acolo (clasele I-VIII) și o stradă din Timișoara îi poartă numele. O placă comemorativă în casa unde a locuit în Lugoj amintește de poet. În 1936 i-a apărut postum volumul „Schițe din călătoriile mele”. Ne-a lăsat o frescă a vieții culturale lugojene în Cronica Familiei Bredicenilor.
Acuarelele sale cu teme marine și diverse tipuri umane întâlnite în timpul călătoriei au fost publicate în periodicul sibian „Luceafărul”, postum, împreună cu câteva poezii și cu prezentarea biografică.
Victor a făcut câteva traduceri și a scris piese de teatru, pe când era în liceu: „În cămin”, „Învățătorul Policarp”, „Fluturașul”, „Gusturile nu se discută”, „Să vii mai des, Monșerică”, „Pentru ce mă însor așa de iute” (monolog comic), „Pacienta” (comedie într-un act).
În copilărie a confecționat bărci și corăbii. Apoi a ilustrat o revistă umoristică a elevilor. Călătoria cu bricul „Mircea” pe Marea Neagră, prin Bosfor, pe Marea Egee a fost prolifică pentru talentul său de acuarelist. Călătoria din 1893, pe „Elisabeta” este redată în „Călătoria Crucișatorului Elisabeta din anul 1893”, în Revista „Familia” și republicată apoi în „Convorbiri literare”, anul următor, după care postum în „Luceafărul” și într-un volum.
Cea mai ilustrativă poezie a sa este „Ăl mai tare om din lume”, unde creionează larma din târg (bâlci):
„Trîmbiț, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strîgăt, rîs și ropot...
Șie să fie ? Șie să fie?
Iacă-n tîrg, "minajărie"!
O "comegie" d-a cu fiară
Și-mprejur lumie șî țară.
...
Lupi, urși, mîtă, oi, cornuce,
Fel dă fel dă joavini sluce;
Chițorani, ariși și vulturi,
Dă prîn lume, dîn țînuturi
D-elea gîbe, d-elea rele,
Feri-mă, Doamne, dă iele!”
Pe „Ăl mai tare om din lume” îl va trânti în țărână Sandu Belgia – tăbăcarul.
Poezia „Țucă-l moșu” aduce în prim plan un bătrân din Lugoj, sărac, pe care îl miluia „tot natu” (toată lumea). Expresia sa favorită era cea din titlu. În vreme de colindă, căzut în stradă, înghețat, „s-o strâns moșu-n fireșce”:
„Un biet suflet chinuit,
Pământu l-o înghițit,
Dar – pomina-l mai trăieșce!”.
Comuna Victor Vlad – Delamarina, satul său natal, îi poartă numele după instaurarea administrației românești în Banat. În 1717, localitatea număra 60 de case, iar în 1890 era reședință de comună și avea 616 locuitori. Are în componență satele: Herendești, Honorici, Pădureni, Petroasa Mare, Pini, Victor Vlad – Delamarina și Visag. Recensământul din 2011 arăta o populație de 2.604 locuitori, majoritatea români și ortodocși. Principalele minorități sunt: ucrainieni, germani, maghiari.