Rubrică aniversară - ELECTROARGEȘ 50 - Monografie. XXVII -
Lupta pierdută pentru obținerea licenței de fabricație a colectoarelor
Să vorbim acum despre capacitatea de inovare tehnologică, despre creativitatea inginerilor, tehnicienilor, mașiniștilor, muncitorilor de la Electroargeș, prin evocarea unor realizări remarcabile. Începem cu dezvoltarea tehnologiilor proprii de fabricare a colectoarelor pentru micromotoarele electrice care echipau produsele noastre, fie mașinile și aparatele de uz casnic, „electromenajerele” – cum spun francezii, „haousehold appliances” – cum spun englezii – sau „picolo electrodomestici” – cum spun italienii.
Cum am precizat, inițial colectoarele pentru motoarele de uscător de păr se importau de la o firmă germană care le producea în Idriga, o localitate din Slovenia, pe atunci parte a Yugoslaviei, cu plata în valută forte. Pentru a renunța la importurile costisitoare, am beneficiat de un plan de licență de fabricație estimat la 2 milioane de dolari americani, cu care era prevăzut să cumpărăm tehnologia. Au răspuns cu oferte concrete doar două firme – una daneză și una italiană, respectiv TT și Rognoni, firma de comerț exterior desemnată să se ocupe fiind Electroexportimport București.
A fost stabilită o echipă formată din șeful de serviciu de specialitate de la Electroexportimport și doi ingineri – Gh. Olteanu și V. Turtă – de la Electroargeș, care au vizitat facilitățile de producție ale celor doi ofertanți și au purtat negocieri detaliate. Danezii de la TT produceau colectoare clasice din profil de cupru extrudat într-o gamă extrem de largă, plecând de la colectoarele pentru motoarele electrice de acționare ale sculelor electrice portabile (bormașini portabile de uz casnic sau industrial, pentru lemn, oțel, betoane etc., polizoare electrice portabile de la 400 la 2500 W, foarfeci electrice de tăiat tablă, mașini de filetat, mașini de înșurubat, ciocane electropneumatice), ale aspiratoarelor de praf de uz casnic și industrial până la mașinile electrice de mare putere, cum ar fi generatoarele sincrone din termocentrale și hidrocentrale.
Procesul de fabricație era integrat, plecând de la extrudarea profilelor de cupru (o varietate mare, impusă de gama extrem de largă de colectoare fabricate) până la expedierea către cele mai renumite firme constructoare de mașini electrice cu colector.
Evident că am folosit prilejul de a „absorbi” cât mai multe cunoștințe de care aveam atâta nevoie odată reveniți acasă, fiind înțeleși anterior (eu și colegul Turtă) pe ce anume să ne concentrăm pentru a cunoaște cât se putea de mult din vizitarea fabricii producătoare din Odensee.
Apoi am mers la Milano, la fabricantul italian care se concentra pe o gamă mai restrânsă de colectoare pentru industria aparatelor electrocasnice și pentru cea a uneltelor electrice portabile. Nici astăzi nu am aflat de ce italienii puseseră benzi adezive pe plăcuțele utilajelor și echipamentelor din dotare astfel încât noi să nu putem vedea caracteristicile lor sau cine era fabricantul acelor utilaje.
Era o măsură complet inutilă pentru că, cel mai folositor pentru noi era să vedem operațiunile tehnologice cu care eram familiarizați din experiența proprie, dar și din studierea ofertei deosebit de detaliate și complete a danezilor.
Cei de la consulatul român din Milano au ținut să ne felicite, explicându-ne că fabricantul se temea că vom afla prea multe și, de fapt, gestul lor ar fi fost o recunoaștere a abilităților inginerilor români din acea perioadă de avânt extraordinar al industriei românești, de salt uriaș pe care nicio națiune nu-l mai realizase într-un timp așa de scurt precum noi.
Am înțeles repede că nu vom primi în veci valută de 2 milioane de dolari pentru a cumpăra noi o licență, mai ales după celebra Plenară a C.C. al P.C.R., în care inginerii români au fost atenționați că se așteaptă de la ei nu cereri de licențe de fabricație, ci soluții de evitare a acestora. Este drept că investițiile în Institutul de Cercetare-Proiectare erau considerabile. Ca să aveți o imagine cât mai reală, amintim că în acea perioadă existau în România nu mai puțin de 850 de Institute de Cercetare-Proiectare, în cadrul întreprinderilor industriale, universităților și Academiei Române. În realitate, nu puteam conta pe ajutor în domeniul acesta destul de restrâns, al colectoarelor pentru motoarele universale cu colector. Vizitele făcute în cele două fabrici amintite ne-au ajutat să ne facem o imagine destul de realistă asupra materialelor folosite, asupra unor procese tehnologice. Privind cerințele noastre, nemții de la firma Kautt&Bux aveau ceea ce ne trebuia nouă, respectiv tehnologia nouă a colectoarelor croșetă, potrivite bobinării automate unde capetele bobinajului rotoric erau legate automat la croșetele colectorului, rezultând subansamblul complet. Multitudinea de tipuri de produse, de rotoare, necesita coabitarea celor două tehnologii de fabricație a colectoarelor, respectiv cel din profil de cupru extrudat și cel tip „scoică”, din tablă de cupru ștanțată și roluită, cel cu croșetă. Am început munca de asimilare cu forțe proprii, trebuind să trecem de multe provocări. Amintesc de materialul de umplutură, o fenolformaldehidă armată cu fibra de sticlă, pe care l-am dezvoltat la Combinatul Chimic Făgăraș, cu fibră de sticlă adusă de noi de la Firos București. A fost o realizare deosebit de complexă.
În perioadele în care inginerii elvețieni erau prezenți în fabrica noastră, în calitate de gazde ne puneam mereu întrebări despre cum ar trebui să-i tratăm mai bine, să le facem anumite bucurii, cum să le zicem. La teatru nu puteam să-i ducem că nu știau limba și doar la Pitești exista un teatru, la film nici atât! La restaurantul Posada de atunci ne serveau o friptură cu cartofi prăjiți și puține alte variante. Se plictiseau, deși d-ra Ani Kaindl, translatorul nostru de germană, se străduia să le facă timpul cât mai agreabil.
Directorul Ilea a avut o idee foarte bună și a organizat un picnic pe Valea lui Stan, din apropierea Barajului Vidraru. Maistrul Scarlat, un bucătar căutat pe la nunți, a venit cu un ceaun în care a pregătit o tocăniță delicioasă, servită cu mămăliguță tot acolo făcută. Lespezile de piatră încinse au servit drept plită naturală, unde s-au făcut fripturi de miel, de purcel și de pasăre. A fost un succes total, mai ales că au fost aduși și doi lăutari autentici (acordeon și vioară) care au cântat și câteva melodii specifice zonei tiroleze. Cu avizele necesare, i-am dus la o nuntă în Trivale, la Cornul Vânătorului, unde aveau formație de dansuri populare și de muzică populară. Au fost uimiți să vadă cum ne distrăm, cum erau horele pe care atunci le-au văzut. Au observat obiceiul darului în plicuri cu bani pentru tinerii căsătoriți și am discutat despre tradiții pe care nu le mai văzuseră.
În 1996, la Târgul de tehnologie de la Hanovra, am găsit standul firmei ROTEL la care era prezent chiar patronul (sau acționarul majoritar), d-l Urs Pfluger, un om de afaceri deosebit, vorbitor perfect de franceză (mama sa era franțuzoaică), de engleză și, evident, de germană. M-a primit cu mare simpatie, m-a invitat la prânz la unul din localurile imensului târg internațional, m-a întrebat ce se întâmplă pe la noi – avea semnale contradictorii. Am fost cât se putea de sincer cu acest om. Cu care am depanat multe amintiri din anii de colaborare. Mi-a spus ceva ce nu știam, și anume că firma sa ROTEL solicitase oficial trimiterea unei echipe de 20 oameni care să lucreze două luni la montajul capetelor de serie pe care le pregăteau, dar și la montajul aspiratoarelor performante pe care le produceau pentru clienții cei mai exigenți. A fost refuzat, nu de noi, pentru că i-am spus că de la dumnealui am aflat cazul! Și-a amintit de episodul motorașelor Protrident, de cina organizată la exoticul restaurant Kaptain Jo, care era amplasat pe panta unui munte și avea forma unui vapor, pentru a restabili relația cu directorul tehnic care ne cam jignise, așa cum am menționat anterior.
Eu mă lăudasem cu o poză făcută la arat cu tata – cu boii săi voinici și frumoși, eu ținându-i de funie, dânsul la coarnele plugului. A doua zi, și d-l Pfluger mi-a arătat o poză cu carul cu boi, plin cu lemne, nemțește aranjate, făcută în copilăria sa (era cu șapte ani mai mare). Asta ne-a împrietenit instantaneu. Ultima dată am trecut prin Olten în 2001, când am făcut o excursie mai lungă prin Europa cu o familie de prieteni. Nici ei nu mai erau ce fuseseră, firma se mutase și se limitase exclusiv la crearea de noi produse de avangardă (tot electrocasnice) și pe comerț. Dintre toți pe care-i cunoșteam, am întâlnit doar pe mai tânărul inginer de laborator / calitate Kurt Gubler. Nici măcar colosul francez Calor nu mai există sub sigla aceasta, fiind cumpărat de Tefal, care poate și el a fost cumpărat de cineva. „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, zice legea lui Mihail Lomonosov – Antoine Lavoisier, care are tangență și cu cazanul vieții economice ajunse azi la un avansat grad de globalizare.
Dacă i-aș mai întâlni, le-aș spune că Electroargeș s-a transformat, personalul să contribuind decisiv la nașterea a două fabrici Kärcher – una construită în 2006, iar a doua în 2019, pe amplasamentul fostei ICEP, parte a Electroargeș din 1977 până în 1990.
Bătrâna doamnă Electroargeș mai are puțin peste o sută de angajați, dar încă supraviețuiește valurilor transformărilor profunde de după 1989.
(Va urma)
Gheorghe Olteanu a activat în perioada aprilie 1971 - ianuarie 1991 în cadrul Electroargeș în calitate de director, inginer tehnolog, șef serviciu, inginer șef - management și organizarea proceselor industriale. În prezent, acesta este sunt consilier de inovare în CNR-CME - asociație științifică (Consiliul Național Român al Consiliului Mondial al Energiei).
