„Libertatea e când mă joc toată ziua”
Îl cheamă Matei și are 6 ani. Nu prea-i place la școală, fiindcă deja știe multe lucruri pe care le face acolo. Se plictisește și-atunci o enervează pe Doamna, care o sună pe „mama și-i zice că nu-i cuminte, Matei. Știe multe și nu e bine!”. Îmi spune asta uitându-se la mine și cu un ton de satisfacție împlinită. Poartă un trening alb-murdar, ceea ce face ca în nestatornicia jocului său, prin parcul orașului, să se confunde, uneori, cu un om de zăpadă.
Mă alătur jocului său, cifrat în limbajul copilăriei și, însoțit de privirile părinților, abandonați în brațele unei bănci retrase, întreb la-ntâmplare:
-Ce anotimp îți place?-Iarna. Pentru că vine Moșul cu jucării. Noaptea, pe coș...
-Se ridică, se uită la cer și arată cu mâinile un coș imaginar....
-Ce sunt norii?
-Norii sunt ploaie...
-Ce este luna?
-Luna este când merg noaptea pe stradă.
-Ce este mama?
-Mama este care ne dă de mâncare, ne lasă să ne uităm pe telefon și ne bate când nu suntem cuminți...
-Ce este țara?
-Când mă duc la bunica.
-Câte umbre are omul?
-Una, care aleargă după el.
-Oamenii, când ajung bătrâni sau sunt foarte bolnavi, mor. Ce face omul când moare?
-Nu face nimica și e singur.
-Ce este libertatea?
-Libertatea e când mă joc toată ziua!
L-am lăsat pe Bogdan să-și continue jocul și am luat-o la pas prin memorie, recapitulând fiecare secvență de dialog, din miezul cărora picura un soi de înțelepciune brută, încă netrecută prin filtrul experienței ontologice personale.
Multă vreme, după întâlnirea cu Bogdan, m-a urmărit privirea sa inteligentă și radioasă din care, parcă izvora toată liniștea planetei...
