IN MEMORIAM PROF. ION C. HIRU - BULEVARDUL CU TEI…
Motto: "Pe Argeş în jos,/ Pe un mal frumos,/ Negru-vodă trece/ Cu tovarăşi zece,/ Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari,/ Şi Manole, zece,/ Care-i şi întrece." ("Monastirea Argeşului" - varianta culeasă de V. Alecsandri)
... Despre care vorbeşte cu nostalgie şi preţuire inginerul, poetul, prozatorul Constantin Agricola Miu (care cochetează şi cu epigrama de bună calitate). Bulevardul acesta, în zilele verii, te îmbăta cu mirosul liniştitor al florilor din teii străjuitori, care îşi unesc crengile pline de flori, formând un adevărat acoperământ umbros peste asfaltul mereu curat şi împrospătat de jeturile de apă din cisternele companiei de gospodărire locală a oraşului Curtea de Argeş. Bulevardul cu Tei, unde curtenii domneşti ieşeau seara la promenadă, braţ la braţ, inspirând aerul proaspăt şi curat, coborât din înălţimile Cumpenei de odinioară, spre care mergeai cu trenuleţul, un fel de Mocăniţă în care te urcai din Gara Mică, al cărei şef era un oarecare domn Mielu, cu şapcă roşie şi paletă, dând semnalul de plecare în fiecare sâmbătă.
Acolo, înspre Cumpăna, muntele semeţ era găurit de două tuneluri întunecoase, unde Mocăniţa gâfâia adânc, aproape să-şi dea sufletul, trăgând cele trei-patru vagoane deschise, în care zeci de curteni din zilele noastre mergeau la distracţie, într-o poiană imensă, la Cabana Cumpăna, curată şi ospitalieră, cu grătare încinse ce perpeleau mici, pastramă, fripturi, iar de undeva, de pe un podium, orchestrele făceau să răsune Valea Argeşului şi hăurile munţilor. La întoarcere, de multe ori, distractivii argeşeni coborau cu vagonete cu platforme, care prindeau viteză, uneori potolită de frânele pe cele patru roţi. Azi, acolo, la Cumpăna, este fundul Lacului Vidraru, a cărui apă mişcă turbinele "grelei moşteniri", HIDROCENTRALA.
Bulevardul străjuit de tei, cu bănci şi cafenele, străbătut cu drag şi plăcere de către regii noştri, veniţi la închinăciune în bijuteria arhitecturii feudale, Mănăstirea Argeş, în zidul căreia este, pentru veşnicie, jertfelnica Ana a lui Manole, şi unde îşi dorm somnul de veci monarhi, iubitori de neam şi ţară. Oraşul acesta cu istorie şi legende, capitală, poate prima, poate a doua, a Ţării Româneşti, a marilor Basarabi, cu un Colegiu Militar, înfiinţat de mareşalul Antonescu, liceu menit să-i înveţe arta militară pe copiii văduvelor de război, cu alte şcoli şi licee, cu fabrica de tradiţie APACA, sau cu nume devenite un fel de embleme ale urbei, cum ar fi renumita Zgârcioaia, veşnica gazdă a liceenilor, femeie simplă, care găzduia într-un spaţiu mic circa zece elevi (care, uneori, dormeau împreună cu cloştile cu pui sau răţuşte). Femeia lua informaţii, lunar, de la mai marii Şcolii Medii Mixte nr. 1, despre rezultatele la învăţătură şi disciplină ale chiriaşilor, lăsaţi în grija ei de către părinţi.
Oraşul cu Hanul Bulacu, unde o lungă perioadă de timp a trăit în mizerie un prinţ din familia Ghika şi soţia lui, cărora aproape zilnic le duceam găleţi cu apă de la cişmeaua din dreapta intrării spre Fundătura Negru Vodă. Nu ştiu cât adevăr şi câtă legendă există despre acest prinţ. Se pare că îi plăcea vânătoarea, mai ales în pădurile în amonte de Arefu. A împuşcat un urs, acesta a căzut la pământ, iar prinţul a mers să-şi vadă prada. Namila de urs s-a sculat şi, aşa rănit cum era, l-a prins în braţe, dar prinţul Ghika, cu prezenţă de spirit, a scos pistolul şi l-a împuşcat drept în inimă.
Urbea ce are Tribunalul într-o clădire cu o arhitectură aparte, unde întâlneşti, pe drumul ce coboară spre Piaţa Mare, alte embleme ale oraşului, cum ar fi Restaurantul Zorile, veşnic arhiplin, librăria soţilor Meraru, care nu ţineau în stand cărţi pe care nu le parcurgeau ei, mai întâi. Pe partea stângă îţi atrăgea atenţia o frizerie, La Mitică Naneş, a unui meseriaş adevărat, refugiat din Basarabia noastră, după odiosul Ultimatum. Simpaticul nea Mitică nu uita niciodată să reamintească clienţilor săi că „misiria-i misirie!” şi îşi făcea cu brio această meserie, într-o cameră de patru cu trei metri, de unde ieşeai ferchezuit, tuns şi frezat, lăsând în urmă o dâră de miros de briantină şi parfumuri rare.
Oraşul cu o Piaţă modernă şi bogată, cu o hală imensă unde, de cârlige solide, atârnau bucăţi mari de junci, porci, noateni. Ce bogăţie, Doamne! Coborând spre valea ce taie oraşul, ajungi la Biserica Domnească şi la Sân Nicoară, puncte de referinţă ale istoriei oraşului. Dar nu înainte să vizionezi un filmuleţ în cinematograful lui Costică Ştefan, într-o sală mică, dar ospitalieră. Multe cafenele, restaurante cu mici, ciorbă de burtă şi tuslama, mai ales la Roman, în colţ, unde greu găseai o masă liberă, chiar şi la grădina unde cântau lăutarii din zonă.
Apoi vedeai stadionul de fotbal, cu tribune şi dependinţe, unde echipa oraşului, în frunte cu fraţii aromâni Dima (alte nume emblematice), îi delecta aproape în fiecare duminică pe iubitorii sportului cu balonul rotund, o bază sportivă sub buza ruinelor de la Sân Nicoară, cu teren de volei pe măsura echipei oraşului, una dintre cele mai puternice din ţară şi câte alte spaţii şi locuri atractive ale oraşului Bulevardului cu Tei. Undeva, pe stânga, într-o căsuţă mică, cu geamuri de-o şchioapă, locuia Leana 86 (numărul casei), veşnica ospitalieră a tinerilor, pentru că şi Leana constituia un fel de emblemă a oraşului, precum era şi domnişoara bătrână Truli, mereu împopoţonată, boită şi vopsită ca o sorcovă, care îşi mesteca şoldurile, atrăgând atenţia bulevardiştilor.
Sub teii cu florile gata de cules, băncuţele erau veşnic ocupate de perechi de tineri, fie ei îndrăgostiţi sau elevi în uniforme de liceu (care se ridicau în picioare, scoţându-şi şepcile, şi salutau cu respect fie pe marele dascăl matematician Manolache, fie pe biologul de renume Tănăsescu, latinistul Vasilescu Savu, sau pe dascălul Dracu Moldovan, care cu greu îşi făcea loc printre maşini şi plimbăreţi, cu bicicleta sa cu coarnele întoarse). Aici, pe Bulevardul cu Tei, locuiau aceşti moştri sacri ai învăţământului din oraşul Basarabilor şi, în colţ, la Meraru, toţi se întâlneau cu starostele limbii şi literaturii române, profesorul Ion Rizescu care, sprijinit în bastonul său lustruit, cobora din Dealul Olarilor, tuturor alăturându-se istoricul urbei, dascălul Gh. Petrovici. Mulţi dintre ei erau foşti profesori ai Colegiului Militar "Ion Antonescu".
Aici, pe Bulevardul cu Tei, a copilărit inginerul-condeier Constantin Agricola Miu, cel care mi-a sugerat aceste rânduri, prin versurile sale de un romantism special: "Teii înfloriţi şi parfumaţi, printre ei creaţiile divine, trandafiri albi, de culoarea curată a adevărului". Inginerul, ascuns azi printre muscele, la Godeni, cândva un copil ce se odihnea pe banca din faţa casei şi căruia îi plăcea să asculte "mirosul teilor care toamna se supărau pe soartă şi se dezbrăcau, iarna tremurând în aşteptarea tinereţii aduse de cocori". Împresurat de nostalgiile anilor copilăriei, Constantin Agricola Miu afirmă, totuşi, bucuros: "... teii au rămas tot acolo." Iar când se reculege pe ştiuta stradă, mărturiseşte: "şi-mi ud paşii şi amintirile, cu lacrimile florilor de tei (...) Că şi Eminescu a avut un tei, dând fiecărui român câte o frunză, o frunză din teiul Făt-Frumosului poeziei româneşti".
Bulevardul cu Tei, cel al Basarabilor, nu mai are azi culoarea, viaţa, strălucirea de odinioară, cu domni şi domniţe ţinându-se de braţ, semn al iubirii şi prieteniei. Nu mai sunt trăsurile de epocă, trase de cai împodobiţi cu şnururi şi ciucuri roşii, trăsuri din care femei şi bărbaţi în veşmintele acelor vremuri salutau respectuoşi, pentru că toţi se cunoşteau în oraşul Bulevardului cu Tei, iar respectul era la el acasă. Azi, mireasma teilor de pe bulevard lipseşte, lipseşte taxiul lui Oprică (un alt nume emblematic în oraş), acum teii sunt poluaţi, florile parcă nu mai au mirosul de odinioară, nu mai găsim pomii aceia parfumaţi care sunt, după cum spune poetul Constantin Agricola Miu, "pregătiţi să-mi limpezească, prin mirosul lor, trăirile, gândurile şi sufletul veşnic tânăr."
