Tradiții populare din luna ianuarie
În satul românesc, noaptea dintre ani era momentul prielnic pentru tineri de a se întâlni și a face predicții pentru anul ce avea să vină. Nimeni nu dormea pentru că altfel, anul următor avea să fie somnoros. Jocul preferat al tinerilor în acea noapte era de a pune pe plită boabe de grâu. Băiatul punea două grăunțe, unul îl reprezenta pe el, iar celălalt fata pe care o îndrăgea. El trebuia să spună cu voce tare numele fetei. Dacă boabele săreau unul spre celălalt, atunci flăcăul trăgea speranță că fata numită, în anul ce avea să vină, va juca cu el la horă și se vor căsători. Dacă boabele săreau în direcții diferite, atunci șansele ca acel băiat să o ia la horă erau foarte mici. Fetele puneau și ele boabe de grâu, doar că numele flăcăului era spus în șoaptă, motiv pentru care băieții încercau să citească pe buze numele norocoșilor.
Tot în acea seară se puneau, pe masă, sub cușmele flăcăilor, mai multe obiecte. De obicei acestea erau o oglindă, o bucată de cărbune, un inel sau un ban. Tinerii de însurat, care nu văzuseră ce era sub căciuli trebuiau să aleagă una. Dacă nimereau cărbunele, însemna că viitoarea nevastă avea să fie urâtă, de va fi oglinda, frumoasă, banul, bogată, iar inelul, subțire ca o trestie. Gluma preferată era aceea când un flăcău punea pe soba încinsă două boabe. Cu un bob îl numea pe nebunul satului, iar cu celălalt pe una dintre fetele ce nu-i dădea atenție. Dacă boabele săreau unul spre celălalt, atunci era mare veselie și toți cei prezenți îi cântau „norocoasei” cântece de nuntă. Dacă se duceau în direcții opuse, atunci tânărul avea să fie numit tot anul după numele nebunului satului. Glumele și voia bună continuau până dimineața când era obiceiul, ca la prima rază de lumină a noului an, fetele să meargă la fântână să scoată apă neîncepută și să spună: „Să fie sănătate, noroc și rai”.
Boboteaza sau Botezul Domnului este ziua de celebrare care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă începute la Crăciun. Satul românesc considera această zi cea mai potrivită din an pentru alungarea spiritelor rele. În acest sens, erau stropiți cu agheasmă copiii, adulții, dar și animalele din gospodărie. De asemenea, de Bobotează, lupii erau favorabili oamenilor și alergau prin pădure duhurile întunericului, alungate din sate și din spațiile locuite de oameni, pentru a le sfâșia. De Bobotează cerurile se deschid, iar tot pământul este purificat, prilej pentru mulți de a merge la preot pentru a-i cere să le facă dezlegări de blesteme sau de farmece. Încă din Ajunul Bobotezei, flăcăii, conduși de un bărbat însurat, numit vătaf, păzeau zi și noapte o fântână sau un izvor, pentru a lua apă neîncepută necesară la „Iordanul de Sfântul Ion”, obicei ce face parte din categoria colindelor. După Sfântul Ion începea perioada șezătorilor care ținea până la Lăsatului Secului de Paști. În această perioadă cunoscută drept „câșlegiile de iarnă” se stabileau viitoarele căsătorii.
Botezul Domnului sau „Epifania” este unul dintre cele 12 praznice împărătești și reprezintă momentul în care Sfânta Treime s-a revelat oamenilor. Botezul Domnului descris în toate cele patru Evanghelii (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22; Ioan, 32-34) a fost pentru mulți ani un factor de animozitate în sânul Bisericii. În primele veacuri creștine, atât Nașterea, cât și Botezul, se sărbătoreau pe 6 ianuarie, aspect ce crea multă confuzie în rândul credincioșilor prin faptul că erau două sărbători cu înțelesuri teologice profunde, dar total diferite: la Naștere este vorba de întrupare, iar la Botez de manifestare divină. În acest context, în urma disputelor cristologice stârnite de erezia arianistă, ghidați după o profeție a Vechiului Testament, dar și revelați de Duhul Sfânt, Sfinții Părinți au decis ca data de celebrare a Nașterii Mântuitorului să fie pe 25 decembrie, iar data de 6 ianuarie să rămână una a Epifaniei sau Teofaniei (arătarea lui Dumnezeu).
”Antanasiile” se celebrau în data de 17 și 18 ianuarie și era o sărbătoarea a Miezului iernii pastorale. Denumirea este dată de amalgamarea numelor Cuviosului Antonie cel Mare și Sfântului Atanasie. În calendarul românesc precreștin, în aceste zile, erau cinstite vechi zeități ale iernii care aduceau pe capul oamenilor „zile rele de boale mari și amețeli mari de cap și de dat de rău al copiilor”.
Începând din acea seară, în funcție de zonele etnografice, nouă babe iertate și nouă fecioare coseau „cămașa ciumei”. Aceasta trebuia terminată până la miezul nopții și apoi arsă în afara hotarului satului. Obiceiul putea să țină până la Sfântul Haralambie (10 februarie), mai multe astfel de cămăși ale cumplitei boli fiind cusute și apoi arse sau puse în afara localității. Ciuma avea multe chipuri, trebuia păcălită de fiecare dată și ținută dincolo de hotare. Tot începând din această seară, nouă flăcăi și nouă fete trăgeau în jurul satului o brazdă, asemenea unei margini magice ce aveau rolul de a nu lăsa molima să se apropie.
”Circovii de iarnă” reprezentau în calendarul popular românesc divinități ale iernii, răzbunătoare și năprasnice care aduceau pe pământ geruri cumplite și viscol puternic. Credința rurală era că aceste stihii ale anotimpului rece treceau prin gospodării și luau viața animalelor sau a puilor nou-născuți. Ieșeau din tenebrele întunericului și loveau fără milă călătorii întârziați pe care „îi împietreau” pe loc sau luau mințile flăcăilor ce zăboveau prea mult noaptea pe ulițele satului. Circovii aduceau pagubă în gospodăriile celor dușmănoși și blasfematori. Tinerii care se îmbolnăveau sau mureau în perioada respectivă se spunea că erau „luați de circovi” sau „loviți de circovi”. Pentru îmbunarea cumplitelor divinități, similare ielelor, femeile și fetele făceau covrigi și colaci pe care îi împărțeau pentru sufletul „dalbilor pribegi”, adică „moșii” familiei, trecuți în lumea drepților, singurii ce-i puteau apăra pe cei vii și, alături de „Sânpetru de iarnă”, mijloceau pe lângă Dumnezeu să-i ferească de rele.
Circovii se celebrau, în funcție de zonele etnografice, între 14 și 18 ianuarie, alături de alte zeități aprige: „Atanasiile” și „Martinii de iarnă”. Pentru ca nimeni să nu poarte dușmănie în comunitate și să nu fie „luat” de toate aceste zeități capricioase, în unele localități avea loc un obicei inedit numit „Strigatul peste sat”, care a făcut obiectul mai multor cercetări etnologice.
