PORTRET PE O MARGINE DE SUFLET Preotul Vasile Marinescu, slujitorul lui Dumnezeu şi al omului
Un noiembrie pe sfârșite liniștit și tandru, ca o poveste de Sărbători. Amurgul miroase a cetină și a gutui. În gânduri sună zurgălăi și colinde. Rătăceam prin oraşul cu suflet Basarab şi lacrimi de Ană. Păşeam prin istoria dolofană a locurilor şi-mi dojeneam memoria că ştie atât de puţine. Nu departe, cale de câteva grădini şi case, clopotul Bisericii Olari se leagănă încet chemând credincioşi la priveghi de gând. Privesc peste gardul bisericii retrase într-o parte a unei curţi - atât cât să facă loc unei alei înguste, străjuită de doi brazi înalţi şi suspinul câtorva amintiri mă umple cu dulceața dorului de mărturisire. Aştept preţ de câteva gânduri să-l zăresc ori să-i aud vocea blândă şi de „luare-aminte" a preotului Vasile Marinescu, cel venit aici să slujească lui Dumnezeu, în 1986, după 299 de ani de la prima menţiune a bisericii. Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare și mai acum vreo două vecernii, preotul cel mai drag al multor argeșeni și nu numai, a plecat în „Țara de dincolo de veac”. Aşa cum pare, şubrezită de ploi şi umezeală în interior, biserica olarilor argeşeni a păstrat, însă, în sufletul ei, icoana părintelui Marinescu, întru sfințirea trecerii sale prin viața noastră. Aştept iar preţ de câteva gânduri. Cineva mă invită înăuntru, dar ceva mă reţine. Parcă şi clopotul are o poticnire în glas. Acum vreun deceniu, când venisem pe-aici cu colegii de la Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, părintele ne vorbise despre libertate, despre prigoana comunistă împotriva ţăranului obidit şi credincios şi împotriva intelectualilor rafinaţi şi truditori la cultura ţării. Printre cei învinuiţi de Securitate şi închis la Piteşti şi Craiova fusese şi tatăl său, preotul Gheorghe B. Marinescu din Cărpeniş, pentru că a spovedit un grup de legionari în Vinerea Paştelui din 1949. În 1978, acelaşi sistem de călăi l-a cercetat şi pe preotul Vasile Marinescu fiindcă scrisese pe o bucăţică de hârtie un citat din Mizerabilii de V. Hugo, care era în realitate o definiţie a rugăciunii, dar prea elevată pentru mintea „marxist-leninistă" a slujitorilor comunismului. Mă aşez pe băncuţa din curtea bisericii, privind credincioşii cum se perindă. Cam puţini pentru o biserică la care slujise unul dintre marii intelectuali şi duhovnici ai sufletului argeşean, cu o cultură vastă, pentru care slujbele la biserică erau adevărate lecţii de educaţie cultural-patriotică. Orice discuţie cu părintele Marinescu îţi antrena cultura generală. De la „Confesiuni" a Sf. Augustin, la „Tratatul de preoţie" al Sf. Ioan Gură de Aur, de la cărţile lui Jack London şi „Fraţii Karamazov", la Eminescu, părintele Dumitru Stăniloae, Constantin Noica... Nu-şi prea dorise să fie preot, îi plăcea să meargă la coasă şi să grijească vitele din gospodărie. Tatăl său, însă, la 15 ani, în 1960 îl trimite la Seminarul Teologic de la Craiova şi de atunci, până azi, lui Dumnezeu i-a plăcut să-i stea alături, să-l îndrume în lucrarea sa întru oameni. Născut la Cărpeniş, participa la fiecare slujbă a tatălui său şi nefiind curent electric, slujbele se ţineau la lumânare. Era ceva tainic. După absolvirea Seminarului Teologic de la Craiova, adolescentul Marinescu pleacă la Sibiu pentru a urma Institutul Teologic, aici, în oraşul lui Brukenthal întâlnindu-şi viitoarea soţie, Marta Vlaica. La 4 mai 1969 este hirotonit în Catedrala cu Lună din Oradea de către P.S. Episcop Valerian Zaharia. A slujit vreme de doi ani, prin rotaţie la trei biserici din Sălătig şi Mineu (jud. Sălaj). În 1971, soţii Marinescu se întorc în Argeş, preotul primind parohie la Valea Porcului (Băiculeşti). După opt luni se mută în satul natal, Cărpeniş, comuna Şuici, judeţul Argeş, pe care-l va sluji cu eleganţă duhovnicească şi dăruire vreme de un deceniu şi jumătate. În 1986, părintele Marinescu va veni la Olari, unde va sluji până în 2011, când va ieşi la pensie. Privesc cerul albastru ca ochii părintelui Marinescu. Ce asociere între sfinţenia naturii şi sfinţenia unui om. Îi simt lipsa. Biserica e mai rece, mai tristă, mai puţin vie decât era atunci când în altar se deşira inima preotului Vasile Marinescu. Sunt fărâme de gânduri al căror parfum răzbate printre filele jurnalului memoriei. O pornesc înspre Biserica „Sf.Nicolae”. Aici, în Capelă, trupul părintelui Vasile Marinescu aștepta ultima întâlnire cu cei care l-au iubit. Vreme de toamnă, vreme de apus de suflet, de tainică mărturisire. O doamnă între două vârste mă priveşte blând şi oftează: „Multe am învățat de la părintele Marinescu. Mai ales cum să mă apropii de Dumnezeu. Mi-a dat o carte pe care a scris-o. Ce de lucruri știa... A fost duhovnicul meu, dar să nu spui nimănui, numai Domnul să ştie!". Îmi face la revedere cu mâna şi o ia încet pe trotuarul îngust care duce către Vidraru. O privesc până ce rămâne doar o dâră... Răsfoiesc imaginar cartea „Pământ și cer" pe care părintele a scris-o la anii deplinei maturităţi, pentru a-şi justifica harul, dar şi din marea sa iubire faţă de semeni, cărora le oferă prin ea un îndreptar spre ortodoxie aşa cum ar trebui să fie, nu cum este percepută ca urmare a comportamentului inadecvat al unor rătăciţi - ca să nu zic oportunişti sau infiltraţi în sistem - stăpâniţi definitiv de lumeşti patimi şi care nu au în comun cu esenţa credinţei decât veşmintele pe care le poartă cu destul de puţină îndreptăţire, potrivit unor spirite ceva mai radicale. Cei ce citesc volumul ar putea pricepe - mai ales dacă-l cunosc pe autor - de ce părintele Vasile Marinescu nu şi-a găsit locul printre ei, cât timp a respins "indicaţiile preţioase" venite de la mai-marii care considerau că menirea sa era să rămână strict un teoretician al credinţei dogmatice. Şi pentru că "s-a lăsat muşcat de inimăde şarpele trufiei, vădindu-şi nevoia de a acţiona ca un practician", superiorii nu l-au iertat nici după ce-a ieşit la pensie. Ceea ce uită aceştia este faptul că părintele Vasile a fost sensibil la chemarea harului spre îndeplinirea menirii sale. Las în urmă Capela de la Biserica „Sf. Nicolae”, singuratică şi tăcută. Pornesc spre Arefu cu inima bătând ceva mai rar ca de obicei, fiindcă văzusem că proverbul „omul sfinţeşte locul" are o semnificaţie sublimă, mai ales dacă acel om, trăitor discret şi cuminte, înţelept şi firav ca o petală înzorii unei dimineţi de primăvară, este una din marile personalităţi ale vieţii spirituale a oraşului Curtea de Argeş. ADAOS la apus de...suflet Vreme de două zile, Capela Bisericii „SF. Nicolae” din Orașul Regal a primit mulți prieteni ai părintelui Vasile Marinescu, pentru un ultim omagiu, la plecarea către Dumnezeu. Să-l vadă, pentru ultima dată, nu a fost posibil pentru că, după rânduiala din mănăstiri și în cazul înhumării slujitorilor lui Dumnezeu, chipul i-a fost acoperit. Pe piept, între degetele reci, împreunate, o Sfântă Evanghelie a lui Hristos căruia părintele i-a închinat întreaga viață. Slujba de înmormântare a purtat în sine frumosul slujbelor de înhumare a regilor. Un sobor format din 50 de preoți în mijlocul căruia s-a aflat IPS Calinic Argeșeanul, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului. Răspunsurile la strană au fost date în stil psaltic și coral armonic de un grup de psalți condus de pr. prof. George Neacșu de la Catedrala „Sf. Gheorghe” din Pitești. La strană a cântat și cunoscutul om de cultură, redactor-șef al revistei „Glasul iubirii”, editată de Asociația Umanitară „Dumnezeu este iubire”, realizator de emisiuni TV, prieten și colaborator al părintelui Marinescu, George Mitrache. Din sobor a făcut parte și pr. prof. Matei Zaharia, dirijorul faimosului cor „Te Deum Laudamus”. Au rostit predici, părintele arhimandrit Caliopie Ichim și IPS Calinic Argeșeanul, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului. Memoria a notat, lapidar, câteva din zicerea IPS Calinic despre părintele Marinescu: Remarcabil și sensibil duhovnic, cu inimă dăruitoare, Părintele Vasile Marinescu, avea mersul său elegant, sobru, măsurat, încât cred, că nu știa să fugă sau să facă pași inegali. Într-un cuvânt, a fost mereu un aristocrat în toate cele și parcă îți venea să spui, că nu putea fi altfel, decât un slujitor chemat pentru duhovnicie și cultură autentică. Este o constatare a noastră, fără salturi hiperbolice, stări pe care nu se bucura să le audă, trasformate în laudă. Argeșenii îl vedeau mereu la lucru, înarmat cu o geantă rotundă în conținuturi de cărți și cele necesare pentru lucrarea administrativă și duhovnicească. A fost un model, dar eu nu am putut ține pasul cu el! Eram firi deosebite. El lucra asupra sa cu migală, răbdare și speranță. Ca un Sfinx! La plecarea sa în Zările de Lumină, am avut învederarea că, Părintele Vasile, este viu, și așa rămâne! Pomenirea lui, întotdeauna! Printre cei prezenți la eveniment a fost și Vasile Bănescu, nepotul părintelui Vasile Marinescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române care a adus o coroană din trandafiri albi, florile preferate ale regretatului preot. Sicriul „părintelui blândeții” cum a mai fost numit Vasile Marinescu, a fost coborât, la orele amiezii, în cripta familiei, din cimitirul „Sf. Îngeri”. Așa s-a sfârșit o zi de toamnă cu cer plumburiu, suspinată în sufletele multor credincioși... O zi din viața noastră ce nu poate fi uitată. Nici chipul părintelui Vasile Marinescu ce trebuie păstrat în camera de duminică a sufletului.
