Despre demnitatea individuală a omului

Motto: "Demnitatea omului constă în ceea ce este el cu adevărat, nu în ceea ce are". (Blackie, 1809-1895)

În ultimii anii, în emisiunile radio-TV se vorbeşte tot mai mult despre păstrarea sau pierderea demnităţii omului. Întrucât cotidianul nostru ARGEŞ EXPRES este preocupat de valorile naţionale şi individuale, m-am gândit că este bine să scriu un articol cu această temă. Prin demnitate se înţelege atitudinea valorică a omului faţă de sine implicată şi în atitudinea faţă de alţii şi de întreaga societate, atitudine care impune respect. Aşadar, demnitatea presupune conştiinţa propriei valori, a meritelor şi a responsabilităţii morale faţă de societate, faţă de alţii şi faţă de sine. Omul trebuie să se cunoască bine, comparându-se mereu cu alţii. În comportarea sa în toate împrejurările, omul nu trebuie să ajungă la aroganţă, la dispreţ faţă de alţii, dar nici să accepte înjosirea, umilinţa. În condiţiile respectului faţă de alţii, trebuie să păstrăm şi respectul faţă de noi înşine. Să ne formăm conştiinţa propriei noastre valori şi să o respectăm în permanenţă. Aceasta înseamnă păstrarea demnităţii individuale. Modestia se cere a fi corelată cu demnitatea. Exigenţa faţă de sine este o condiţie a autoperfecţionării.
Omul trebuie să ştie că el este un subiect care, înarmat cu mijloacele acţiunii, ale cunoaşterii şi ale valorificării, devine tot mai mult un participant activ la viaţa socială, dar şi la propria lui formare şi perfecţionare. Pe tot parcursul vieţii, omul trebuie să ştie că scopul lui în viaţă este acela de a învăţa cum să fie om, de a învăţa cum să-şi perfecţioneze relaţiile cu societatea, cu semenii săi şi cum să se autoperfecţioneze prin muncă. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că prin cultivarea propriei personalităţi nu trebuie să se ajungă la orgoliu, dar nici nu trebuie să se accepte înjosirea, pentru că demnitatea îl înalţă cel mai mult pe om, îi înnobilează acţiunile şi năzuinţele. Dar să nu se uite că demnitatea începe acolo unde se sfârşeşte lauda de sine.
Să ne amintim şi câteva versuri, care ilustrează foarte bine ideile de mai sus: "Nimeni nu e în lume mai dispreţuit,/ Decât cel ce poartă jugul mulţumit". (D. Bolintineanu); "Şi oamenii şi soarta de-ar fi să te lovească,/ Mândria, demnitatea să nu te părăsească./ Mai bună e mizeria cu fruntea înălţată/ Decât cu înjosire mărirea câştigată." (Iacob Negruzzi)
La nivelul relaţiilor dintre popoare, aş aminti învăţătura înţeleptului Seneca: "Nimic nu apropie mai mult popoarele decât înţelegerea bazată pe dreptul recunoscut al fiecăruia de a fi el însuşi". Ideea este valabilă şi astăzi. Poetul-filozof Lucian Blaga ne-a învăţat că trebuie "Să fim noi înşine sub stelele noastre şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei tot ei înşişi sub stelele lor". La nivelul poporului nostru subliniez ideea că demnitatea naţională se păstrează doar prin limbă, credinţă şi cultura populară. Limba şi cultura populară se împletesc şi se determină reciproc cu stări sufleteşti specifice sufletului nostru românesc: dorul, duioşia, jalea, urâtul, cumpătarea, omenia, ospitalitatea ş.a, toate la un loc alcătuind un sistem unitar de valori specifice unui neam, care a supravieţuit secole la graniţa dintre Orient şi Occident, pendulând între cele două mari zone de influenţă atât de diferite, dar păstrându-şi un echilibru stabil. Parafrazându-l pe filozoful Constantin Noica, putem spune că românii, precum şi alte neamuri, pot privi spre alte ceruri, dar să-şi păstreze specificul şi puritatea sufletului românesc.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It