Regele Decebal - eroul legendar al dacilor

Motto: "La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal"...

Numele Decebal este de origine traco-dacă, fiind compus din „dece” şi „balus”. „Dece” însemna vrednic de stimă, respectat şi se mai găseşte în numele marelui preot al geţilor Deceneu, din vremea lui Burebista. „Bal” însemna rege. Aşadar, Decebal însemna rege stimat, respectat. Figura luminoasă a lui Decebal, aureolată de nimbul sacrificiului suprem pe altarul idealului de independenţă a neamului său, se înscrie în istoria naţională ca o întruchipare a unor trăsături fundamentale ale poporului român: demnitate, dragoste de libertate, dârzenie în apărarea vetrei strămoşeşti şi a identităţii de neam. Decebal a fost erou şi martir al daco-geţilor. Istoricul grec Dio Cassius ne-a lăsat un portret realist, fizic şi moral, al regelui Decebal: „Era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă, meşter în a întinde cursă, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine de o înfrângere, pentru care lucruri a fost mult timp, pentru romani, un adversar de temut” (Dio Cassius - „Istoria romană” - operă care cuprinde 80 de cărţi. Este un izvor preţios pentru istoria Daciei din perioada cuceririi romane).

Însuşirile pe care Dio Cassius le prezintă în acest portret au fost pe deplin confirmate în confruntările cu armatele romane, de la anul 87 d.Hr. până în anul 106. În anul 87, vestitul general roman Cornelius Fuscus, în fruntea unei armate bine pregătite, a înaintat pe Valea Oltului, în vederea cuceririi Daciei. Dio Cassius ne informează, în cartea sa, că „geţii nu se lăsară să fie surprinşi, pun mâna pe arme şi chiar la prima ciocnire înfrâng pe romani şi omoară pe generalul lor, pe Fuscus”. În anul 88, o nouă expediţie a fost trimisă de Domitian, sub conducerea consulului Tettius Iulianus. Bătălia s-a dat la Tapae, încheindu-se nedecis, dar cu pierderi mari de ambele părţi. În anul 89 s-a încheiat un tratat de pace, prin care Imperiul Roman recunoştea de drept regatul dac şi pe regele Decebal, care şi-a asigurat, astfel, şi sprijinul Imperiului Roman prin meşteri pricepuţi, pentru a-şi consolida cuibul său fortificat din Munţii Orăştiei. Pacea a durat 12 ani, când la Tronul Imperiului a venit Traian, cu care Decebal a purtat grele războaie în anii 101-102, 105-106. Perioada dintre anii 90-100 a fost cea mai rodnică din conducerea Daciei de către Decebal. Statul dac a dobândit un caracter mai închegat şi mai unitar, cuprinzând majoritatea geto-dacilor din spaţiul carpato-danubian. Istoricii sunt siguri că Dacia lui Decebal îşi avea centrul în Munţii Orăştiei, acolo unde a fost Sarmizegetusa. După ce au învins, în anul 101, la Tapae, apoi în iarna anului 102, legiunile romane au trecut iar Dunărea şi au atacat, prin învăluire, centrul puterii dacice: Sarmizegetusa. Războiul romanilor a devenit atroce. Decebal s-a adresat soldaţilor săi prin cuvintele: "Eu nu mai am nimic de spus!/ Voi braţele, jurând, le-aţi pus. Pe scut!/ Puterea este-n voi/ Şi-n zei!/ Dar vă gândiţi, eroi,/ Că zeii sunt departe, sus,/ Duşmanii lângă noi!" (George Coşbuc - "Decebal către popor").

De la Dio Cassius aflăm că lupta a durat toată vara anului 102, după care Decebal a cerut pace, acceptând toate condiţiile impuse de Traian. A fost o pace aspră şi nedreaptă: pacea învingătorului. În centrele cele mai de seamă ale Daciei, Traian a lăsat garnizoane romane, pentru a supraveghea comportarea „barbarilor” daci. Dio Cassius scrie că Traian şi-a celebrat triumful şi a fost supranumit Dacicus - biruitor al dacilor. În iunie 105, Traian a plecat din nou spre Dacia. Din Munţii Orăştiei, Decebal a înţeles că se apropia sfârşitul. Pe romani îi împingea la luptă patima gloriei, a puterii şi lăcomia după aurul dacilor, iar pe daci doar dorinţa de a trăi în libertate şi demnitate. Pierzând ultimele redute din Munţii Orăştiei, Decebal s-a retras în părţile centrale ale Transilvaniei, spre a încerca să organizeze o nouă rezistenţă împotriva romanilor. Dar armata dacilor fusese înfrântă şi descompusă, iar Decebal a încercat să scape retrăgându-se cu un grup de călăreţi, urmărit fiind de o oaste romană sub comanda lui Tiberius Claudius Maximus. Soldaţii, care-l apărau pe Decebal, au fost prinşi şi lichidaţi, iar regele lor, rămânând singur şi-a curmat viaţa lângă un stejar bătrân. S-a sprijinit de tulpina acestuia, a pus un genunchi pe pământul strămoşesc dacic şi şi-a curmat, cu propria-i sabie, viaţa de luptă şi demnitate. Capul lui Decebal şi mâna dreaptă au fost desprinse de corp chiar de către Tiberius Maximus, ca trofeu de mare preţ, pe care le-a dus la Roma. Se crede că trupul decapitat al regelui erou ar fi fost înmormântat la rădăcina stejarului secular, de către dacii refugiaţi în păduri.

În conştiinţa geto-dacilor şi a urmaşilor acestora - românii, Decebal a rămas şi va rămâne pentru totdeauna eroul strămoşilor noştri şi strămoşul eroilor noştri, regele şi apărătorul cel mai dârz al libertăţii poporului geto-dac. La Grădiştea Muncelului - locul capitalei lui Decebal - s-a găsit un mare vas dacic de cult cu următoarea inscripţie: „Decebalus per Scorilo” - "Decebal, fiul lui Scorilo" (fost rege al Daciei).

Bibliografie:

1. Dumitru Almaş: „Decebal”. Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
2. Dumitru Tudor: „Decebal şi Traian”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It