Arhipeleagul blestemat - San Simon
Pe ţărmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, se află Arhipelagul San Simon, care - în ciuda dimensiunilor sale foarte mici - a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat. Numele său a fost legat de-a lungul timpului de o sumedenie de evenimente nefaste, de suferinţe şi de nenorociri. Se spune că ostrovul ar fi fost blestemat în urmă cu secole de către un călugăr care, înainte de a-şi da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneţi stăpânire pe această insulă, nu veţi avea parte de linişte şi pace! Tihna nu va reveni aici niciodată, până când oamenii nu se vor opri din a-şi mai ucide semenii!" De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula i-a adăpostit pe cavalerii templieri, apoi pe călugării franciscani, dar şi pe piraţi, leproşi ori pe prizonierii politici. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizaţie militar-monahală ce avea ca misiune apărarea pelerinilor si a creştinismului, în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mănăstire fortificată.
Insula, situată în mijlocul estuarului Vigo, reprezintă pentru "Ostaşii lui Christos" un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mănăstirea a fost luată în grija diferitelor ordine religioase, până în veacul al XVII-lea, când viaţa tihnită a călugărilor a fost curmată de săbiile berberilor, renumiţii corsari arabi din Nordul Africii. În 1617, corabiile rapide ale acestor tâlhari ai mărilor cu baza în Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo şi toate aşezările umane din împrejurimi fuseseră trecute prin foc şi sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani n-au scăpat nici măcar călugării de pe Insula San Simon. Mănăstirea a fost jefuită şi apoi incendiată, iar toţi călugării au fost măcelăriţi fără milă. Legenda spune că abatele mănăstirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva măcar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul şi patronul aşezământului religios, s-ar fi luptat până la ultima suflare cu piraţii algerieni. Văzându-şi toţi fraţii întru credinţă ucişi, biserica devastată şi altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului şi ar fi cerut ca nelegiuiţii să fie pedepsiţi pentru ororile lor.
Se spune că de atunci insula a devenit un tărâm al morţii, un lăcaş al duhurilor, un teritoriu blestemat să nu mai fie locuit în tihnă, până când oamenii nu vor înceta să se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârşita întindere a Oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piraţilor şi ale tâlharilor, a fost prădat şi jefuit de nenumărate ori, iar mănăstirea fortificată înălţată de cavalerii templieri, care parcă refuza să se prăbuşească, a fost arsă din temelii şi apoi reclădită de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula rămânea pustie. Asta până în 1830 când, printr-o ordonanţă regală, teritoriul a fost desemnat ca potrivit pentru întemeierea unui lazaret în care să fie adăpostiţi bolnavii de lepră. Datorită faptului că dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectaţi de această plagă cumplită foarte mulţi, s-a decis extinderea teritoriului. Astfel, între San Simon şi cea mai apropiată insuliţă, San Anton, s-a construit un pod menit să lege cele două palme de pământ şi, în acelaşi timp, să separe bolnavii. Dacă în San Simon erau aduşi cei atinşi de cumplita boală aflaţi în fază incipientă, pe San Anton erau izolaţi pacienţii în stare gravă.
Abandonaţi în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unică speranţă doar proviziile duse până la jumătatea podului. Leproşii se târau până pe pod după hrana salvatoare lăsată acolo. Arhipelagul care odată fusese un paradis monahal, un teritoriu încântător al liniştii şi al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice şi mai înfiorătoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei şi a locuitorilor ei căpăta o formă cumplită.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
