Enigmele istoriei: "sinuciderea" fostului premier comunist Chivu Stoica
A fost unul dintre personajele de prim plan al regimului comunist. Tabloul său se găsea în instituţii publice şi chiar în şcoli în imediata apropiere a şefului suprem, fie că a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, fie urmaşul lui, Nicolae Ceauşescu. Dar a dispărut, ca şi alţii, atunci când au devenit incomozi. Fără prea multe explicaţii pentru poporul muncitor, tablourile tovarăşilor în cauză erau coborâte de pe pereţi. Titularii lor mai lipsiţi de protecţii oculte sau de cea a norocului erau coborâţi în groapă. Unii beneficiau de funeralii naţionale, alţii de anonimat total. Printre "călugării de la Mănăstirea Secu" se spunea despre cei căzuţi în dizgraţia conducerii şi trecuţi în lumea umbrelor că "ar fi murit de râs". Familiile lor erau şterse din registrele care le dădeau dreptul la magazine cu circuit închis şi la trai îmbelşugat, comparativ cu cel al muritorilor de rând. A căror soartă ajungeau s-o împărtăşească, printr-o repetare a poveştii biblice cu izgonirea din rai. Iar din cel comunist era sinonimă cu anihilarea, dacă nu aveau bafta de a trăi chinuiţi de nostalgii şi de izolarea în care erau aruncaţi, ca nişte morţi vii.
Origini sănătoase, dosar de cadre beton
Chivu Stoica s-a născut în data de 7 august 1908 şi a crescut într-o familie sărmană, cu 11 copii, din satul Smeeni-Buzău. După cursurile primare, între 1923 şi 1927 făcuse şcoala de ucenici la Depoul Buzău, specializându-se lucrător cazangiu. Prin 1928, la vârsta tinereţii, ajungea la Uzinele Lemaître din Bucureşti, unde lua contact cu politica, înscriindu-se în organizaţia PNŢ din Sectorul Albastru. Un an mai târziu era încorporat şi, în 1931, după lăsarea la vatră, se angaja la Atelierele CFR Bucureşti Nord. Atunci lua legătura cu comuniştii şi, într-o autobiografie depusă mai târziu la partid scria că în doi ani ar fi fost arestat de vreo 5 ori. Probabil că atunci a mizat corect pe grupul strâns în jurul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, ceferist şi el, de la care a primit sarcini care i-au uşurat viaţa după gratii. Asta pentru că administraţia închisorii îi lăsa pe comunişti să se gospodărească aşa cum credeau de cuviinţă. Şi aşa a beneficiat şi de pachetele cu alimente primite din afară, inclusiv prin "Ajutorul Roşu". După greva ceferiştilor din februarie 1933, a ajuns din nou la puşcărie, fiind transferat în 4 iunie 1943 din lagărul de la Caransebeş în cel de la Tg. Jiu. Acolo l-a cunoscut pe Emil Bodnăraş pentru a pregăti evadarea lui Dej, care a şi reuşit în anul care a urmat. Chivu Stoica a rămas, pentru se îmbolnăvise, dar după insurecţia din 23 august 1944 a început ascensiunea spre funcţii de responsabilitate din structura de partid şi de stat. Dosarul beton, cu origine sănătoasă, activitatea şi anii de puşcărie îl recomandau din plin şi tovarăşii săi nu-i observau decât calităţile de care avea nevoie anemicul partid de sorginte bolşevică pentru a se întrema. Chivu Stoica avea faima de executant perfect al ordinelor şefului, de tiran cu subalternii - când era cazul sau i se ordona - într-un cuvânt, de slugă credincioasă cât timp vanitatea şi aspiraţiile sale erau satisfăcute.
Secrete bine păzite
Din documentele scoase la iveală în ultimii ani, din mărturii şi interviuri, ies la iveală lucruri care pot scandaliza spiritele ceva mai puritane. Chivu Stoica a fost sclavul lui Gheorghiu Dej încă din puşcărie şi şeful n-a ezitat să-l folosească şi pe post de "mână care ţine biciul". Astfel, în închisoarea de la Doftana s-a făcut o cercetare internă printre comunişti după ce se stârnise mare frământare privind încălcarea moralei proletare prin întreţinerea între tovarăşi a unor relaţii sexuale contra naturii. Chivu Stoica a fost numit să investigheze cazurile orgiilor petrecute în celula inveteratului Şmil Marcovici. Şi a făcut-o cu convingerea heterosexualului obsedat de femei - aşa cum era cunoscut de ai lui. Numai că l-a cercetat - se pare - şi pe Nicolae Ceauşescu, cel care, la vremea respectivă era un tinerel frumuşel, privit de către puşcăriaşi ca o "prospătură" de amantă perfectă. Strategia lui Dej era să-i aibă la mână pe tovarăşii de drum, Stoica adera întru totul la ea, dar nici măcar nu visa ce avea să-i aducă viitorul... În primii ani de după război, viitorul lui Chivu se anunţa strălucitor: reprezentant al Sindicatelor Unite în Consiliul Frontului Naţional Democrat (1945), vicepreşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1945-1946), director general al CFR (1946), membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR) între 1945 şi 1965, ministru al Metalurgiei şi Industriei Chimice (1949-1955), prim ministru (1955-1961), membru al Secretariatului CC al PMR (1961-1965). Gheorghiu Dej l-a recompensat cu asemenea funcţii pentru fidelitatea cu care-l servise ca o slugă credincioasă, curat difuzor al mesajelor sale, oferindu-i locuinţe luxoase şi daruri princiare precum o puşcă de vânătoare cu lunetă, marca Holland-Holland, având patul încrustat. Asta în ciuda faptului că n-avea o părere grozavă despre el, considerându-l "un bou", însă unul care era în stare să dărâme ziduri cu capul, dacă-i poruncea - după cum avea să mărturisească peste ani Silviu Brucan (născut Saul Bruckner), amintind despre o discuţie purtată cu "Gheorghiţă", în tovărăşia unor sticle de vin.
Schimbare de stăpân şi de.... soartă
În martie 1965, românii aflau stupefiaţi despre moartea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej, "după o lungă şi grea suferinţă". Fostul ceferist ilegalist comunist făcuse o carieră uluitoare, care se poate întâlni numai în regimurile dictatoriale: împreună cu dr. Petru Groza îl silise pe Regele Mihai să abdice, după ce comuniştii măsluiseră la porunca "ţarului roşu" Stalin alegerile din noiembrie 1946, şi doi ani mai târziu, la vârsta de 47 ani, ajunsese moţul piramidei statului comunist, trimind elita "intelighenţiei" româneşti în lagărele de exterminare. Dej a "făcut linişte" în jurul său, eliminându-şi unul câte unul potenţialii adversari ca Ştefan Foriş, fost lider PCR sau Lucreţiu Pătrăşcanu, omul care la 23 august 1944 făcuse legătura cu Regele Mihai şi apoi fusese ministru de Justiţie, primul comunist ajuns într-o asemenea funcţie în România. Ambii au fost eliminaţi fizic, primul asasinat de Gheorghe Pintilie (nume real Pantiuşa Bodnarenko, în 1946), celălalt căzut victimă unui proces înscenat cu binecuvântarea stăpânului de la Moscova, care-l vedea prea naţionalist pe reputatul avocat şi executat la Jilava, în 1954. Gheorghiu Dej a avut inteligenţa de a îndeplini nezmintit ordinele primite de la Kremlin şi, în schimb, a obţinut mazilirea Anei Pauker şi a grupului său sub acuzaţii de cosmopolitism şi stângism. Asta nu l-a împiedicat după dispariţia lui Iosif Visarionovici Stalin (martie 1953) să-l păcălească pe urmaşul său, Nichita Sergheevici Hruşciov (lider al URSS din 1953 până în 1964) la un chef straşnic, determinându-l să retragă trupele sovietice din ţara noastră. Numai că Leonid Ilici Brejnev, care venise la putere după Hruşciov, era din alt aluat şi nu-l prea "înghiţea" pe şmecherul de Ghiţă Dej, care părea a fi imbatabil. Iar liderul de la Bucureşti căzuse bolnav tocmai după o întâlnire cu cel de la Kremlin!...
Chivu Stoica îi fusese alături şefului său, înlesnindu-i sau fiind executantul multor manevre. Moartea lui Dej în condiţii suspecte - s-a vorbit că de ea n-ar fi fost străin KGB-ul - a ridicat problema înlocuitorului. Ion Gheorghe Maurer l-a preferat pe cel mai tânăr potenţial candidat, Nicolae Ceauşescu şi Chivu Stoica s-a aliniat acestei poziţii, simţind de unde bătea vântul. Amândoi considerau că aveau la îndemână armele cu care să-l ţină în frâu pe "mânz"... Numai că "democratul" Ceauşescu era un supravieţuitor care nu-şi dăduse arama pe faţă. S-a dovedit a fi destul de versat şi instruit încă din puşcărie cu perversităţile jocurilor de putere şi, după ce a schimbat la congresul din august numele PMR în PCR şi al ţării din RPR în RSR, a făcut şi o reformă administrativă, renunţând la organizarea de tip sovietic şi în locul raioanelor şi regiunilor au apărut 39 judeţe, plus Bucureştiul. Concomitent, din prim-plan au început să dispară câte unul foştii baroni comunişti ai lui Dej. Pe care l-a supus oprobiului public pentru executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi altor fapte deloc cusher, la care sugerase că, fără vreo îndoială, avusese şi complici...
Un fante de mahala ajuns Othello sifilitic...
Cam aşa îl caracterizau pe Chivu Stoica gurile rele din vecinii săi din Cartierul Primăverii. Vânător de fuste înrăit, chiar obsedat sexual, manifestând o gelozie feroce, a avut vreo patru neveste şi numeroase amante de pe urma cărora s-a pricopsit - se spune - şi cu un sifilis, ce i-au chinuit ultimii ani ai vieţii. Cariera sa intrase în declin şi s-ar părea că "Stejarul din Scorniceşti" avea o ţinere de minte ceva de speriat pentru cei ce-l deranjaseră cândva. Sunt destule dovezi că nu era amnezic şi nici n-avea pretenţia blasfemiatoare să-l concureze pe Dumnezeu cu iertarea greşiţilor lui. Infarctul suferit de Chivu Stoica prin 1971 a fost un pretext numai bun pentru a fi îndepărtat definitiv de luminile rampei. Deşi i s-au retras gărzile de corp, a rămas în urmărirea operativă a Securităţii. Alexandru Bîrlădeanu, la mai bine de două decenii după moartea lui Chivu Stoica, dezvăluia faptul că acesta i se plânsese că i se puseseră microfoane şi în pat! S-a mai vorbit şi despre o discuţie dură în care Ceauşescu şi consoarta i-ar fi reproşat problemele de moralitate, purtată cu puţin timp înaintea de 17 februarie 1975. Chivu Stoica i-ar fi replicat şefului suprem că nu era cel mai potrivit să ridice piatra şi să lovească. Dacă aşa a fost, n-ar fi exclus ca de aici să i se fi tras sfârşitul!...
A fost "sinucis" Chivu Stoica?...
Nici după 43 ani nu se poate răspunde la această întrebare cu exactitatea dată de fapte de nerespins. La 17 februarie 1975, fostul demnitar comunist zăcea în patul său din casa pe care o ocupa în Cartierul Primăverii. Fusese externat de curând de la Spitalul Elias, era extenuat şi chinuit de sifilisul aflat într-un stadiu foarte avansat. Tocmai semnase actele de divorţ de ultima nevastă, Maria Manolescu, fără s-o avertizeze în prealabil. În seara aceea, şoferul a anunţat-o pe ea şi pe sora ei pe care o chemase să-i fie alături căci se temea de securiştii din casă, că fostul premier se împuşcase cu arma de vânătoare dăruită de Dej. În mod bizar, tipul auzise din curte focul de armă tras în casă, iar ele, din interior, habar n-aveau ce se întâmplase (?!?...). Varianta sinuciderii a rămas în picioare, căci n-au avut voie să-l vadă pe mort nici ele şi nici Emilia, fiica în vârstă de vreo 9 ani. Totuşi, lui Chivu Stoica i s-au făcut funeralii naţionale, după ce se dăduse publicităţii comunicatul standard cu "lunga şi greaua suferinţă". A fost expus pe un catafalc destul de înalt ca să nu i se vadă faţa, pentru a i se aduce un ultim omagiu, ca unui erou al clasei muncitoare care era... De-a dreptul bizar, dar la ceremonii n-a fost prezent Ceauşescu sau vreunul dintre liderii comunişti din prima linie!...
Povestea s-a mermelit în stil mafiot. Dar suspiciunile au străbătut vremurile. Ultima nevastă spunea, peste ani, că din ianuarie 1975, în casă se instalaseră securişti care-l ţineau sub supraveghere. Printre ei apăruse "o nepoată" - cu care spunea că soţul se mai vitejea, ocazional, prin pat, căci "năravul din fire n-avea lecuire". Maria Manolescu susţinea că femeia în cauză ar fi fost adusă de I.M. Pacepa, unul dintre şefii cei mari de la "Secu", pe care-l cunoştea destul de bine. În plus, s-a insinuat că ar fi fost, de fapt, o nepoată a Elenei Ceauşescu. Cert este faptul că a fost ataşată persoanei lui Chivu Stoica şi era singura care avea acces nelimitat la el, însoţindu-l şi cât timp a fost internat la Spitalul Elias la indicaţia doctorului Teodor Burghele. Maria Manolescu n-a încetat să spună cui avea timp s-o asculte că, în acea seară, apucase să vadă că toate puştile de vânătoare din casă erau în huse, la locul lor (!?!...). După moartea fostului soţ a fost izolată şi marginalizată de toţi cei care, cândva, cultivau relaţiile cu familia lor.
Pe de altă parte, Pacepa, a povestit în "Orizonturi roşii", după fuga din ţară, că fostul demnitar comunist Chivu Stoica s-ar fi sinucis cu arma de vânătoare după ce i-ar fi proptit ţeava în bărbie şi i-ar fi acţionat trăgaciul cu un deget de la picior. Încă o dată avem ocazia să probăm că lucrurile nu sunt nici pe departe ceea ce par a fi, deoarece şi cei care ştiu mai multe despre adevăr au limbile legate şi buzele cusute. Iar dacă în asemenea poveşti bizare sunt amestecate servicii secrete, important e să uiţi repede tot ceea ce ai putea bănui, dacă nu vrei "să mori de râs"...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
