Centenarul Marii Uniri: Bucureştiul sub ocupaţie străină între 1916-1918
Atentatul de la Sarajevo, din 15 iunie 1914, în care a pierit Franz Ferdinand şi soţia sa sub gloanţele sârbeşti plecate din pistolul lui Gavrilo Princip a slujit drept pretext pentru izbucnirea Marelui Război. Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria, împreună cu aliaţii lor) şi Antanta (Anglia, Franţa şi Rusia) aveau o nevoie nebună de soluţionarea armată a conflictelor iscate de neînţelegerile prilejuite de imposibilitatea reîmpărţirii sferelor de influenţă mondiale. Germania, care după victoria din războiul franco-prusac dintre 1870 şi 1871, proclamase Al Doilea Imperiu şi îl încoronase împărat pe Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, căpătase statut de mare putere, dar era lipsită de colonii. Cea mai tare putere colonială a lumii era atunci Anglia, care sub domnia Reginei Victoria clădise un imperiu global şi se afla la apogeu, poziţie păstrată şi de urmaşii săi. Care se înrudeau, ca urmare a unei politici inteligente, cu marile Case Domnitoare ale Europei, inclusiv a Rusiei şi a Germaniei, ceea ce nu oferea însă perspective pentru pace, dimpotrivă!
România reuşise să se păstreze în neutralitate până în august 1916, în ciuda presiunilor exercitate de cele două tabere de a o atrage. Până la urmă, Ferdinand I, în urma Consiliului Regal de la Sinaia, a decis să bage ţara în război pentru îndeplinirea visului secular de a readuce Transilvania la sânul ţării mamă. Societatea românească fusese scindată timp de doi ani şi aşa avea să rămână alţi doi, căci operaţiunile Armatei Române dincolo de Carpaţi declanşate în 27 august, la 10 zile după semnarea tratatului cu Antanta, au avut succese limitate, urmate de retragere şi de cedarea, după lupte grele, a unei jumătăţi a regatului, cu capitală cu tot.
Bucureşti, un nou Turn Babel
În noiembrie 1916 devenise clar că se impunea o retragere spre Moldova, întrucât trupele române nu aveau cum să facă faţă ofensivei germano-austro-ungare din nord şi a celei combinate a forţelor bulgare şi turce de dincolo de Dunăre, dinspre sud. Guvernul şi Casa Regală s-au relocat la Iaşi, beneficiind de sacrificiul ostaşilor care au luptat pe aliniamente succesive de apărare de pe Jiu, pe Argeş şi alte cursuri de apă ale ţării a cărei populaţie plecase în bejenie ca pe vremea năvălirilor tătăreşti, ca să scape de prăpădul războiului.
Retragerea trupelor noastre şi valul de refugiaţi care potopise capitala şi Gara de Nord provocase panică printre localnici. Comandantul suprem al forţelor inamice, feldmareşalul August von Mackensen, a cerut imperativ predarea Bucureştilor, ameninţând cu bombardamente masive de artilerie în caz contrar. La 22 noiembrie (5 decembrie), oficialităţile rămase în oraş, împreună cu ambasadorul american şi cel olandez, s-au întâlnit cu o delegaţie militară germană, pe care au asigurat-o că nu se va opune rezistenţă din partea oraşului care era deschis, părăsit de trupele româneşti. În dimineaţa care a urmat, explozii nemaipomenite au zguduit Bucureştii, îngrozind lumea: Arsenalul fusese aruncat în aer! Ocuparea oraşului era cât pe ce să se lase cu sânge din cauza unor gafe... La orele prânzului, avangarda trupelor conduse de către generalul Falkenhayn a intrat în Bucureşti venind dinspre Chitila, pe Calea Griviţei, dintr-o direcţie total neaşteptată pentru autorităţi. Totuşi, la ora 13.30, primarul Emil Petrescu preda oraşul trupelor de ocupaţie. Cadoul de Moş Nicolae îl primea Mackensen în ziua în care împlinea 67 ani şi intra triumfător, călare pe un cal alb în oraşul cucerit fără ca soldaţii săi să tragă un foc de armă. Şi era întâmpinat ca un eliberator de către localnicii care se dădeau germanofili, dar nu ştiau ce-i aştepta!... Dinspre sud intrau trupele bulgăreşti şi turceşti, care visau la gloria strămoşilor şi erau serios puse pe jaf. Dovadă: turcii au demontat Moara lui Asan bucată cu bucată şi au trimis-o la Istanbul, fiind un soi de precursori ai sovieticilor care, în 1944-1945, demontau IAR Braşov şi o sumedenie de fabrici şi uzine din teritoriile ocupate şi le transferau în URSS împreună cu specialiştii puşi să slujească interesele lui Stalin. Mackensen avea însă cu totul alte gânduri cu Bucureştiul în 1916, pe care voia să-l aducă la rigoarea civilizaţiei şi ordinii germane. A doua zi, pe străzile oraşului se putea auzi un amestec uluitor de limbi străine, iar comunicarea dintre trupele de ocupaţie mai ales cu populaţia de rând era serios îngreunată...
"Un amestec de Sodoma şi Gomora..."
Aşa a caracterizat Bucureştiul locotenent colonelul Stolzenberg von Stolzenfest, după ce încă din primele zile fuseseră identificate în oraş circa 7.000 femei purtătoare de boli periculoase, mare parte de natură venerică, dar şi o corupţie generalizată, care infestase societatea de la vârf până la bază. În acel oraş cu aer vestic, dar cu obiceiuri balcanice, nu era ceva exclus de la vânzare şi totul era de cumpărat dacă se cădea la pace cu preţul. Aceasta revelaţie a fost cu atât mai şocantă pentru spiritul prusac cu cât şi camarazii ofiţerului superior german ridicat din rândurile nobilimii imperiale a lui Wilhelm al II-lea s-au lăsat cotropiţi de mirajul îmbogăţirii rapide sau al unei vieţi de plăceri disperate, pentru că era greu de anticipat ce le putea aduce ziua următoare. Aşa că militarii învingători de moment uitau repede rolul de civilizatori ai societăţii pe care încerca să-l impună feldmareşalul Mackensen subordonaţilor săi.
Chiar din a doua zi de ocupaţie, bucureştenii au descoperit o sumedenie de ordonanţe afişate la locuri vizibile, prin care li se fixau coordonatele vieţii. Sufletul vesel şi parcă lipsit de griji al oraşului era ucis picătură cu picătură, începând cu asprele denumiri nemţeşti, care le înlocuiau pe cele româneşti. Lipscanii deveneau Lepziger Strasse, Hotelul Grant - Kronprinz Hotel, Calea Victoriei - Siegerstrasse, Bulevardul Carol - Friedrichstrasse, iar localnicii trebuiau să indice locurile pe unde petrecuseră cândva clipe plăcute cu nume precum Berliner Kaffee, Kaiser Palast şi altele. Statul Major, Komandatura şi alte organisme de ocupaţie au ocupat Hotelul Bulevard, Capşa (unde s-au instalat bulgarii) şi Athenee Palace. Câinii vagabonzi au fost strânşi de pe străzi şi eutanasiaţi, porumbeii au fost prinşi şi consumaţi şi ca să se evite posibilitatea de a fi folosiţi ca mesageri-spioni de serviciile speciale ale Armatei Române, iar din primele zile, ocupanţii au permis devastarea proprietăţilor şi jefuirea averilor antantiştilor refugiaţi. Asta deşi Mackensen semnase un comunicat prin care garanta viaţa şi avutul fiecărui cetăţean dispus să colaboreze cu trupele de ocupaţie. Evident că n-a fost aşa, căci s-a procedat la raţionalizări ale bunurilor alimentare şi de larg consum, la jafuri mascate prin confiscări sau rechiziţii, politică aplicată în întreg teritoriul ocupat al României. Materialele şi produsele strategice - petrol, cereale, lemn, material rulant, unităţi de producţie agricolă sau industrială - au intrat sub administrare germană.
La data de 8 decembrie 1916 (stil nou) funcţiona deja Comandamentul Imperial al Cetăţii Bucureştilor, iar în 30 decembrie sosea în capitală generalul Tulf von Tscheppe und Weidenbuch, învestit guvernator al teritoriului ocupat din Regatul României. Iarna cumplită care a urmat a impus chiar şi tăierea copacilor din Grădina Cişmigiu, pentru încălzirea locuinţelor(!?!...). Proprietăţile antantiştilor fugari au fost primele devastate. Cei rămaşi au fost arestaţi şi merită amintite câteva nume: dr. C. Cantacuzino, Ion Pillat, cumnaţii Brătienilor, prof. Constantin Rădulescu-Motru, Mina Minovici, dr. Obreja, vestitul arhitect Ion Berindei şi avocatul Cancicov. Sora lui Brătianu, Sabina Cantacuzino şi soţia lui Vintilă Brătianu, Lia, reuşeau să evite prin Tzigara-Samurcaş, cel care fusese numit Prefect al Poliţiei Capitalei de către autorităţile de ocupaţie, deportarea la Mănăstirea Tismana, fiind însă internate aproape de Bucureşti, la Mănăstirea Pasărea. În ciuda raţionalizărilor şi rechiziţiilor - sau tocmai din cauza lor - a prosperat fantastic piaţa neagră. Românii îşi dovedeau încă o dată destinul de supravieţuitori şi viaţa frumoasă continua în anumite stabilimente cunoscute de "băieţii deştepţi" care nu lipseau nici atunci. Amărâţii şi nedescurcăreţii erau şi atunci ca vai de mama lor, ca şi acum!
Scindarea "intelighenţiei" româneşti
Încă de la începutul Primului Război Mondial societatea românească s-a divizat în mai multe categorii: germanofilii, antantofilii şi neutrii. Câştig de cauză au avut în primii doi ani ultimii. Membrii respectabili ai elitei societăţii timpului au purtat războaiele lor retorice, susţinându-şi fiecare tabăra. "Este de neînţeles cum de a declarat Ferdinand acest război, manevrat infernal de Brătianu, Take şi Filipescu, dar şi de Regină, Eliza Brătianu şi Martha Bibescu. Războiul ăsta e opera unor muieri!" - nota Grigore Antipa, cel care considera Rusia principalul inamic după ce ocupase Principatele Române de 10 ori în secolele XVIII şi XIX, furându-ne Basarabia după războiul din 1806-1812 cu turcii, prin pacea încheiată în Sala Mare a Hanului lui Manuc de la Bucureşti. În tabăra germanofililor i se alăturau şi alte personalităţi, între care se găseau şi unii dintre cei ce-şi făcuseră studiile prin Austria sau Germania, ca Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Gala Galaction, George Topîrceanu, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp sau George Coşbuc. Susţinători ai Antantei s-au remarcat a fi Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Minulescu, Alexandru Vlahuţă, Victor Eftimiu, Ion Agârbiceanu, Emil Costinescu, Victor Costinescu, Dinu Brătianu sau Eugen Lovinescu. Acesta se remarca prin poziţia sa radicală, exprimată în septembrie 1916, când deplângea lipsa unui lagăr de concentrare în care să fie internaţi etnicii germani, austrieci, maghiari, bulgari sau turci, atât femei, cât şi bărbaţi, pe care-i suspecta de spionaj în favoarea inamicului şi de subminarea efortului de război.
Războiul declaraţiilor izbucnise încă din perioada de neutralitate. În aprilie 1915, Tudor Arghezi îl ataca extrem de dur pe avocatul şi politicianul Take Ionescu, definindu-l drept "un maimuţoi care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice pe obraz". Pe ceilalţi antantişti îi considera "forţe tâmpite şi mocirloase", iar în "Gazeta Bucureştilor" din noiembrie 1917 scria la modul pamfletar-veninos: "Transilvania, pe care cafenelele din Bucureşti o anexaseră cu mult înainte de declanşarea războiului, nu mai ispiteşte acum nici iluziile bucătarului d-lui Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă făgăduită de un sylf Reginei Maria nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prinţese de ospiciu". Acest text avea să-i aducă o condamnare la puşcărie după război, când s-au derulat mai multe procese intentate celor socotiţi a se fi făcut vinovaţi de trădare prin colaborarea cu inamicul.
George Coşbuc nu se lăsase nici el mai prejos şi în octombrie 1916 îi dedica Regelui Ferdinand o strofă prin care era clar că se făcea vinovat de delict de lezare a majestăţii: "Spânzuraţi-l de-i mişel/ De-i nebun - la gard cu el/ De-i ciocoi cu fumuri/ Daţi-l celor lui de-un fel/ Câinilor din drumuri!" În replică, Octavian Goga îl punea la zid o lună mai târziu, după ce Coşbuc rămăsese în Bucureşti, aşteptând stăpânirea nemţească: "Stă liniştit ca un băcan care aşteaptă trupele din Brandenburg în Piaţa Teatrului. Să fie un caz simplu de ramolire?..." Iată ce rădăcini adânci înfipte în trecut are bălăcăreala publică transmisă din tată-n fiu până în zilele noastre!
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
