Prof. Marin Gh. Vlaicu (4 sept. 1940 - 1 ianuarie 2006) - un dascăl de excepţie, izvor de bunătate şi înţelepciune
Îl cunoşteam pe Marin Vlaicu de la consfătuirile cadrelor didactice, iar din anul 1990 l-am susţinut, alături de ceilalţi colegi, pentru funcţia de inspector şcolar, la specialitatea Limba şi literatura română, în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Argeş. Era foarte popular în rândul colegilor şi apropiat de noi, pregătit oricând să ne ajute cu o vorbă bună sau cu orice problemă de serviciu. Cât a lucrat la I.Ş.J. Argeş, cred că a vizitat toate şcolile din judeţ, pentru a se informa şi documenta cu problemele fiecărei şcoli. A rezistat ca inspector până în anul pensionării (2003). A venit de mai multe ori în inspecţii prin şcolile din Curtea de Argeş. Toţi colegii argeşeni au impresii foarte bune despre prof. Marin Vlaicu, omul şi dascălul de excepţie, un izvor de bunătate cu copiii, iar ca inspector, un metodist-îndrumător de înaltă ţinută profesională şi înţelepciune.
Marin Vlaicu s-a născut în ziua de 4 septembrie 1940, în familia lui Gheorghe şi al Joiţei Vlaicu, o familie de oameni înstăriţi şi buni creştini din com. Recea, judeţul Argeş. Pentru simplu motiv că soţii Vlaicu erau trecuţi la „chiaburi”, adică aveau pământ mai mult decât alţii, iar pentru lucrări agricole aveau un tractor şi o batoză de treierat, ceea ce era un lucru foarte rar pe vremea aceea, începând cu anul 1946 s-au abătut multe necazuri asupra familiei. Din păcate, la numai 6 anişori, Marin a rămas orfan de tată, împreună cu cele două surori şi un frate, iar în anul 1951, mama este şi ea condamnată la închisoare, pentru refuzul categoric de a ceda averea familiei la aşa-zisul stat democrat popular. În ciuda acestor grele încercări ale sorţii, Marin, cu înzestrări native deosebite şi graţie educaţiei alese din familie, s-a străduit să înveţe multă carte. A fost susţinut şi încurajat de mama sa, care i-a fost alături toată viaţa. Copilul Marin a absolvit cu rezultate foarte bune Şcolile Primară şi Elementară de 7 ani din comuna Recea, apoi a urmat cursurile Şcolii Medii Mixte Nr. 1 din Piteşti (actualul Colegiu Naţional „I.C. Brătianu”). În anul 1958 a fost admis la Institutul Pedagogic de Institutori din Bucureşti, pe care l-a absolvit ca „Şef de promoţie”. L-a avut ca model, la institut, pe distinsul profesor D.D. Stancu, nume de referinţă al muzicii româneşti, căruia i-a adus, cu diverse ocazii, un smerit omagiu de recunoştinţă. Pe prof. D.D. Stancu l-a considerat un adevărat părinte spiritual, în absenţa tatălui său căruia i-a purtat o amintire vie toată viaţa. Spre bucuria mamei sale, care a făcut sacrificii enorme ca să-l susţină, fără bursă, în facultate (deşi avea medii foarte bune, de bursă, dar „origini nesănătoase”...), la 1 septembrie 1960 a refuzat un post oferit de autorităţi în Bucureşti, pentru a se întoarce în satul natal, pe un post de învăţător la Şcoala de 7 ani din satul Deagurile, com. Recea. După numai 4 ani, în 1964, s-a transferat la Şcoala din centrul comunei Recea, în apropierea casei părinteşti. În paralel cu munca la catedră, şi-a continuat studiile la fără frecvenţă, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bucureşti, Facultatea de Filologie, obţinând în anul 1967 „Diploma de Stat”, cu specializare Limba şi literatura română. Dorinţa de a obţine statutul de Profesor I l-a determinat să urmeze şi cursurile Universităţii din Bucureşti, secţia Română-Franceză, pe care a absolvit-o în 1976 cu media 10 (zece) pe diplomă. După obţinerea gradelor „Definitiv” şi „Gradul II” în învăţământ, şi-a desăvârşit pregătirea profesională în anul 1983, prin susţinerea Gradului I, cu lucrarea „Opera lui Ion Creangă - metode şi procedee de predare în învăţământul gimnazial”. L-a avut coordonator ştiinţific pe renumitul prof. univ. dr. Ştefan Cazimir, care a rămas impresionat pentru calitatea lecţiilor susţinute şi a lucrării.
După anul 1990 s-a implicat, cu pasiune şi dăruire, în activitatea de reformare a învăţământului preuniversitar argeşean, prin diverse funcţii şi responsabilităţi: Şef comisii metodice (11 ani), Responsabil Cerc Pedagogic, Inspector şcolar (13 ani), membru în comisii naţionale de specialitate şi multe altele. Ca lector şi metodist în Casa Corpului Didactic a judeţului Argeş a iniţiat programe de cercetare, concursuri de creaţie, schimburi de experienţă între cadrele didactice din învăţământul liceal şi gimnazial. A fost un frecvent colaborator la revistele de specialitate „Limba şi Literatura Română”, „Tribuna Învăţământului”, „Catedra”, „Ion Pillat”, „Tribuna Şcolii Argeşene” şi altele. A şi publicat cărţi importante pentru pregătirea elevilor şi a cadrelor didactice: „Limba română - Îndreptar de rostire şi descriere” (Ed. Pământul, 2000); „Teste de Limba şi literatura română”, din anul 2000, reeditată în 2002, cu titlul uşor modificat „Teste pentru Capacitate”; „Corect/greşit româneşte” (Ed. Carminis, 2002); „Teste pentru examenul de capacitate, 2003” (Ed. Carminis); „Mic dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic pentru elevi” (Ed. Pământul, 2003); „Dicţionar de termeni literari” (Ed. Cartea de buzunar, 2004); „Îndrumător ortografic, ortoepic şi morfologic” (Ed. Carminis, 2005) etc.
Prof. Marin Vlaicu a avut şi o familie frumoasă, care l-a susţinut în toate demersurile sale. S-a căsătorit în anul 1970 cu prof. Margareta Constantinescu-Vlaicu, fiica distinsului preot Marin Constantinescu. Multe dintre proiectele profesionale au fost realizate împreună cu distinsa soţie, profesoară de Matematică, absolventă a Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. În familia Marin şi Margareta Vlaicu s-au născut două fete: Daniela (1971), astăzi ingineră, absolventă a Facultăţii de Mecanică Fină din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti şi Adela (1972), absolventă a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Devotata-i familie i-a fost alături, înconjurându-l cu dragoste până în ultimele momente ale vieţii. După pensionare, prof. Marin Vlaicu se mutase în Bucureşti, la una dintre fete, dar a trecut, prea repede, la numai 66 de ani, la cele veşnice, într-o zi mare, de An Nou, la 1 ianuarie 2006, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Prin moartea sa, învăţământul argeşean a pierdut un om de înaltă ţinută morală şi de mare bunătate sufletească. În poziţiile de decizie pe care le-a avut în deceniile de viaţă intelectuală din vremurile postcomuniste, care n-au fost deloc liniştite şi stabile, deschiderea permanentă faţă de colegi, precum şi bunătatea faţă de copii îi asigură în inimile cadrelor didactice din Argeş un loc luminos şi amintiri frumoase. Vorba unui mare înţelept: „O viaţă închinată unei idei... Nicio operă nu este mai frumoasă şi mai durabilă decât amintirea pe care o lăsăm posterităţii, dacă amintirea este zidită din toate faptele plăcute lui Dumnezeu şi pilduitoare pentru semenii noştri”.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
