PERSONALITĂŢI FEMININE MUSCELENE (FEMEI DE POVESTE) - MARIA JUBLEANU
Râul Vâlsan. Un râu splendid, cu ape limpezi, cu primul susur suav de izvor născut în Munţii Făgăraş. Vremelnic, a fost hotar între judeţele Argeş şi Muscel. Până când - absolut pe nedrept - Muscelul a fost alipit Argeşului. Un râu enigmatic, care ascunde poveşti incredibile şi tulburătoare. Dar sunt adevărate. Dacă râul ar putea vorbi, am desluşi, spuse de susurul apelor lui, aceste poveşti. Numai el ar putea să ne spună de ce aici e singurul loc din lume în care se găseşte aspretele, peştele monument al naturii, fosilă vie cu o vechime de 65 de milioane de ani şi care trăieşte în apele lui. Neştiutori, noi, muritorii, ridicăm sprâncenele cu mirare şi cădem pe gânduri. De uimire, admirând frumuseţea râului şi a împrejurimilor, ochii ni se dilată şi refuză să clipească. Dar, din ochi încep să ne curgă lacrimi, când aflăm că pe malurile lui s-a petrecut o faptă teribilă, de un dramatism fără seamăn. Vâlsanul nu poate să vorbească despre acest lucru. El a fost doar martor. Un martor tăcut. Pe unul dintre malurile lui a murit o femeie, o femeie straşnică, de un curaj fără seamăn. A murit împuşcată. Se numea MARIA JUBLEANU. Atunci când a murit, în 1951, era membră a Grupului "Haiducii Muscelului" (condus de Toma Arnăuţoiu), grup anticomunist şi antisovietic. Era una dintre cele patru femei membre ale grupului, şi singura care a murit luptând cu arma în mână, într-un schimb de focuri cu trupele Miliţiei şi Securităţii.
Maria Jubleanu s-a născut în anul 1910, în comuna Nucşoara, judeţul Muscel, sat de poveste, situat între Râul Vâlsan şi Râul Doamnei. A născut cinci copii: Veronica, Matilda, Constantin (Tică), Nicolae şi Nuţu. Soţul ei era Titu Jubleanu, membru al Grupării "Haiducii Muscelului". Dintre fiii lor, Constantin s-a alăturat părinţilor şi, în 1949, împreună cu grupul de luptători anticomunişti, au luat calea codrului şi a munţilor.
Membrii familiei mele erau rude "de sânge" cu Jublenii: Maria era soră cu bunica mea dinspre mamă. Venea adesea pe la bunica. Noi, adică tata, mama, eu şi fratele meu, locuiam încă la bunica, până când, cu greu, de-a lungul multor ani, ne-am "făcut casă". Tanti Maria venea pe la bunica, cum spuneam, până să plece în munţi, în 1949. Îmi zicea mama că mă lua în braţe şi-mi mângâia părul bălai, întotdeauna cu aceleaşi cuvinte de alint: "Puful maichii de mătase!" N-aveam nici trei ani atunci şi n-o mai ţin minte. O "ştiu” doar din poze vechi, îngălbenite de vreme...
M-am întrebat de multe ori - mă întreb şi acum - ce a determinat-o pe Maria să-şi lase patru copii acasă şi să plece în munţi. E drept că dintre cei patru, fetele erau destul de mari ca să aibă grijă de cei mai mici. Dacă nu mă înşel, Veronica era căsătorită deja de curând, iar Matilda avea 17 ani. În plus, grija casei şi a copiilor o avea tanti Domnica, sora lui nenea Titu Jubleanu. Şi totuşi, mi-e destul de neclară plecarea Mariei în munţi: poate ca să aibă grijă de soţul ei şi de fiul ce se alăturaseră grupului? Poate povara cotelor obligatorii? Sau teama de organele de represiune comuniste, care îl hăituiau pe Titu Jubleanu, pârât că deţinea o armă pe care n-o declarase? Poate dintr-o încrâncenare, lesne de înţeles, şi ca să se răzbune împotriva comuniştilor care-l "băgaseră la chiaburi" pe tatăl ei şi străbunicul meu, Ion Dumitrescu, un om de o blândeţe fără seamăn şi care-şi doarme somnul de veci în acelaşi mormânt cu părinţii mei, Elena şi Gheorghe Avrămescu? Doamne, câte au mai îndurat şi bieţii mei părinţi pentru că erau rude cu Jublenii!
Destinul întregii familii Jubleanu a fost unul tragic. Dar parcă niciunul dintre membrii familiei n-a sfârşit atât de dramatic ca Maria. Povesteşte Cornel Drăgoi, membru al grupului "Haiducii Muscelului", în cartea "Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara": "În 1951, Jublenii şi Ionel Marinescu (alt membru al grupului) erau undeva, în Valea Râului Vâlsan. Ţaţa Marioara, nevasta lui Titu Jubleanu, Dumnezeu să o ierte, că poate îi găsim cândva oasele, spălase rufe şi le întinsese la soare. Acolo au dat peste ei trupele de Securitate. Când a văzut Securitatea, ţaţa Marioara a strigat: <<Trage, Titule, să scape băieţii!>> şi nenea Titu şi ţaţa Marioara au tras şi băieţii au scăpat: adică Tică, băiatul lor, şi Ionel Marinescu. Dar Maria şi Titu au fost înconjuraţi şi cineva, fără să someze, când a văzut-o pe ea din lateral, stând pe brânci şi trăgând, i-a tras un glonţ de zebeu. Pe unde intră, glonţul de zebeu face o găurică mică, dar pe unde iese, rupe! Şi pe urmă, au sărit pe ea cu picioarele, până i-au ieşit plămânii prin spărtură. Martor ocular, Titu Jubleanu, soţul ei. Că el, când a văzut toată scena, a ridicat mâinile şi s-a predat. Pe ea a văzut-o moartă. L-au pus să sape oleacă de mormânt, cu unghiile, cu degetele a săpat şi cu o ruptură de lespede. <<Iute, iute!>> A săpat ca un lat de palmă şi au spus: <<Ajunge!>> <<Am pus peste ea cu mâinile nisip şi bolovani, după ce am sărutat-o şi... atât a fost!>> (Atât a fost?! După o viaţă trăită împreună? Dumnezeule!) "Pe el l-au dus la Piteşti, la Securitate, şi apoi la Penitenciar”.
Acolo l-a întâlnit nenea Titu pe Cornel Drăgoi, care a supravieţuit terorii şi a povestit totul. Membrii familiei Jubleanu au sfârşit, cum spuneam, tragic. Titu Jubleanu, condamnat la moarte, împuşcat la Jilava, în anul 1959, şi aruncat într-o groapă comună, despre care nu ştie nimeni unde e. Tică Jubleanu, fiul lor, împuşcat în anul 1958, când grupul "Haiducii Muscelului" a fost lichidat, în punctul Râpile cu Brazi, din vecinătatea satului Corbşori (comuna Corbi). Nu se ştie nici unde este mormântul lui. Mormântul Mariei Jubleanu, de pe malul Vâlsanului, n-a fost găsit niciodată. Nici urme ale osemintelor ei. Poate râul, dacă ar putea vorbi, ne-ar putea spune...
Astăzi, 26 martie 2017, când scriu aceste rânduri, dintre copiii Mariei şi ai lui Titu Jubleanu mai trăieşte Matilda. Are 85 de ani. Când avea 17 ani, celebrul torţionar, căpitanul Cârnu, o bestie cu chip de om, a chinuit-o să spună unde-i sunt părinţii şi fratele. Era încă un copil... Mă întreb dacă, după toate acele vremuri tragice, s-a schimbat lumea? Cred că mai avem încă "de lucru". Trebuie s-o îndreptăm. Altfel, jertfa celor care au murit e în zadar!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
