Poenărei, sat martir - adăposturi ale partizanilor [1952-1958] (II)

 # Aspecte privind rezistenţa armată anticomunistă în zona Nucşoara

Acţiunile grupului

Documentele Securităţii precizează, din punctul de vedere al regimului comunist, caracterul „criminal” al organizaţiei. Luptătorii pentru libertate erau prezentaţi ca ucigaşi de vieţi nevinovate, fiind în mod constant numiţi „bandiţi”, „terorişti”, „fascişti”: „Membrii acestei bande teroriste au săvârşit de-a lungul unui şir de ani, din primăvara anului 1949, când s-au constituit în bandă, până în mai 1958, când au fost lichidate ultimele rămăşiţe, un mare număr de acte teroriste, cărora le-a căzut victime lucrători din organele de Securitate, membri de partid şi cetăţeni. Membrii bandei au ucis nouă persoane şi au rănit altele” [16]. Adevărul care se reliefează din cercetările făcute este acela că, exceptând o singură victimă, toate cele opt făceau parte din organele Securităţii care aveau sarcina să-i captureze pe luptătorii din munţi:

- În dimineaţa zilei de 19 iunie 1949, col. Gheorghe Arsenescu, lt. Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Chirca au fost surprinşi de trupele de Securitate în casa părinţilor lui Toma Arnăuţoiu. Luptătorii au reuşit să scape în schimbul de focuri fiind împuşcaţi mortal plutonierul major Constantin Apăvăloaiei şi plutonierul Florea Lungu.

- Unul dintre obiectivele grupului armat anticomunist era lichidarea celor care susţineau noul regim şi care aplicau politica de teroare în rândul populaţiei. Unii dintre aceştia s-au grăbit să confişte pentru ei bunurile celor aflaţi în munţi sau în puşcăriile comuniste. Aşa cum arăta Toma Arnăuţoiu, într-o scrisoare adresată autorităţilor locale „... v-aţi mânjit ca câinii la hoit când aţi intrat în gospodăriile noastre”. În acest context, s-a produs atacul premeditat al lui Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu asupra lui Darie Banu şi Băncescu Ion din comuna Nucşoara, membri ai P.M.R. Pe 9 iulie 1950, Darie Banu a fost împuşcat mortal, iar Ion Băncescu grav rănit.

- Un alt eveniment soldat cu victime a fost cel din 7 august 1950. În Muntele Dobroneagu, pe marginea râului Vâlsan, Ion Marinescu, Titu Jubleanu şi Constantin Jubleanu au fost surprinşi de organele de Securitate care au deschis focul. Schimbul de gloanţe care a urmat a dus la împuşcarea mortală a locotenentului major Alexandru Ghiţă şi a caporalului Ion Băloiu, dar şi la rănirea lui Constantin Jubleanu.

- Ziua de 2 septembrie 1950 a dus cu ea alte victime din rândul Securităţii. Pe Muntele Gălăşescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au întâlnit cu o echipă de securişti îmbrăcaţi în civil. Partizanii i-au deconspirat şi au urmat schimburile de focuri. În urma acestora, au murit plutonierii majori de Securitate Baiş Ghervase, Neniu Dumitru, Venţer Teodor şi Maria Tiron [17].

În vara anului 1951 s-a petrecut un eveniment tragic pentru luptători. La Poienile Vâlsanului, surprinşi de trupele de Securitate, Titu Jubleanu, Marioara Jubleanu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au apărat cu armele. Marioara Jubleanu a fost împuşcată mortal, iar soţul său, Titu Jubleanu, capturat. Cei doi tineri, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu, au reuşit să scape.

Există câteva aspecte neelucidate sau contradictorii în evoluţia grupului de la Nucşoara. La 22 septembrie 1949, sub pretextul că se va întâlni cu alţi comandanţi de grupuri, col. Gheorghe Arsenescu a plecat la Câmpulung unde, în casa familiei Micuda, a reuşit să scape dintr-o ambuscadă. Ulterior, s-a ascuns în zona Câmpulungul-Muscel, la familia lui Apostol Poştoacă, până în anul 1960, când a fost prins prin trădare. Judecat, a fost condamnat la moarte şi executat la 29 mai 1962. [18]

Un alt aspect contradictoriu este cel referitor la uciderea luptătorului Gheorghe Mămăligă de către colegul său, studentul Ion Marinescu, la 6 iunie 1950, eveniment întâmplat pe Valea Vâlsanului. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei cauzate de numeroasele arestări în rândul celor care îi susţineau, dar şi a sporirii acţiunilor Securităţii, a apărut neîncrederea între ultimii membri ai grupului: Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu. Această neîncredere a dus la asasinarea lui Ion Marinescu de către cei doi fraţi Arnăuţoiu. Şi acest eveniment tragic este controversat, ca şi uciderea lui Ion Chirca de către Constantin Mămăligă, în anul 1949. Suspiciunea faţă de aceste evenimente tragice vine de la faptul că informaţiile provin numai din documentele întocmite de Securitate. Or, se ştie că aceasta a făcut tot posibilul pentru a arunca cu noroi pe această pagină, puţin înţeleasă şi de multe ori negată, a istoriei noastre naţionale. Cei patru supravieţuitori, fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop, la care se adaugă şi micuţa Ioana, fiica lui Toma şi a Mariei, şi-au găsit adăpost în satul Poenărei, din comuna Corbi. În acest adăpost au stat până în anul 1958, când prin trădarea unui localnic, Grigore Poinăreanu, au fost arestaţi cu excepţia lui Constantin Jubleanu, care a fost împuşcat de Securitate în momentul capturării pentru că s-a opus [19].

Solidaritatea anticomunistă a locuitorilor din zona Nucşoara

După fiecare acţiune a luptătorilor din munţi, Securitatea mărea efectivele care aveau ca misiune prinderea partizanilor. Aceştia aveau însă „bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile”. Condiţiile în care trăiau erau extrem de dificile şi cu siguranţă n-ar fi rezistat dacă nu ar fi fost ajutaţi de oamenii locului. Solidaritatea localnicilor, dar şi a celor din zone mai îndepărtate cu luptătorii din munţi poate fi dovedită prin numeroase exemple. Aria celor care i-au ajutat este întinsă: din Slatina, sat aparţinând comunei Nucşoara şi până în comuna Pietroşani, şi din comuna Brădet până la Câmpulung-Muscel. Toţi vor plăti cu ani grei de închisoare, iar unii chiar cu viaţa ajutorul dat. Câteva exemple:

- Preotul Ion Drăgoi a fost printre primii care au aderat la grup. Intelectual de marcă al satului, membru al P.N.Ţ., în 1949, a depus jurământul în casa lui Gheorghe Rizea. În anul 1950, a fost prins, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare corecţională. A fost arestat din nou în anul 1958 şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959.

- Alexandru Moldoveanu, învăţător din Nucşoara, aderă la grup în 1949. I-a ajutat pe partizani cu alimente şi informaţii. În anul 1958, a dus o scrisoare părinţilor fraţilor Arnăuţoiu prin care aceştia îi anunţau că sunt sănătoşi. Arestat în anul 1958, a fost condamnat la moarte prin aceeaşi sentinţă nr. 107/1958.

- Învăţătorul Gheorghe Popescu, din satul Poenărei, i-a ajutat pe cei din mişcarea de rezistenţă cu arme depozitate în turla bisericii din localitate. Le-a dat alimente şi informaţii. În câteva momente, el a fost ajutat de soţia sa, Maria, şi de fiul său, Gogu, student la Geologie. Gheorghe Popescu a fost condamnat, în anul 1951, la 6 ani închisoare corecţională pentru ca, în anul 1958, să fie din nou arestat şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 119/4 iunie 1959. Fiul său, Gogu Popescu, a fost condamnat la 10 ani muncă silnică, tot ca şi mama sa, Maria Popescu, prin Sentinţa nr. 203/4 noiembrie 1959.

- Preotul Ioan Constantinescu, din satul Poenărei va adera la grupul de rezistenţă anticomunist în octombrie 1951, prin intermediul colegului său, preotul Nicolae Andreescu. Dată fiind apropierea locului unde se adăposteau ultimii luptători de casa preotului Constantinescu, atât preotul, cât şi familia sa i-au ajutat pe aceştia foarte mult. Prin intermediul lui Ion Grigore, din Domneşti, le-a trimis un aparat de radio-recepţie marca „Prior” în data de 24 ianuarie 1957. În martie acelaşi an, pe lângă alimente şi informaţii, le înmânează poeziile transcrise de Gheorghe Popescu în închisoare. Aceste poezii scrise de Radu Gyr erau: „Voi n-aţi fost cu noi în celulă”, „Scrisoare din Aiud”, „Foamea”, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. După ce le-a citit, Toma Arnăuţoiu le-a copiat într-un caiet. În ajutorarea celor ameninţaţi de Securitate s-au implicat şi Justina, soţia preotului, precum şi Iuliana, fiica lui. Acestea i-au ajutat cu alimente, le-au confecţionat mănuşi de lână, iar după ce s-a născut fetiţa, Ioana, Iuliana a ajutat-o foarte mult pe Maria Plop [20]. Preotul Constantinescu era un om deosebit, plin de bunătate. Dincolo de sentimentele anticomuniste, el i-a ajutat pe ultimii supravieţuitori ai grupului de rezistenţă şi din milă creştină. Era un om cult, cunoştea patru limbi străine, era adevărată binefacere pentru comunitatea în care trăia. Pentru ajutorul dat partizanilor, a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 107/19 mai 1959. Nu au fost uitate nici soţia şi fiica sa. Preoteasa Iustina a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, prin Sentinţa nr. 108/19 mai 1959, iar Iuliana, tânăra profesoară de Franceză, la 12 ani de muncă silnică, prin Sentinţa nr. 174/12 septembrie 1959.

- Nicolae Băşoiu, ţăran din comuna Stăneşti, a fost recrutat în anul 1950 din iniţiativa Elisabetei Rizea. În acţiunile de ajutorare s-au implicat şi soţia sa, Filofteia şi fiul lor, Gheorghe. De mai multe ori, luptătorii au găsit adăpost la familia Băşoiu, fiind ajutaţi de membrii acesteia foarte mult. Filofteia Băşoiu le aducea veşti de la părinţi, iar de la preotul Ilie Dragomirescu, 300 de lei şi arme în căruţa cu fân. Tot preotul amintit, prin intermediul Filofteei Băşoiu, le mai trimite medicamente după ce în anul 1956, Maria Plop născuse fetiţa ei şi a lui Toma Arnăuţoiu. În anul 1955, trimis de Toma Arnăuţoiu, Nicolae Băşoiu a mers la Piteşti căutându-l pe dr. Mărtoiu în legătură cu situaţia Mariei Plop. De asemenea, el le-a trimis suma de 1.000 de lei de la Nicolae Ionescu din Bucureşti, bani aduşi prin intermediul Elisabetei Rizea. În anul 1959, Nicolae Băşoiu a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 107/19 mai 1959, Filofteia Băşoiu şi Gheorghe Băşoiu prin Sentinţa nr. 174/12 septembrie 1949, la 15 şi, respectiv, 20 de ani muncă silnică.

În total, prin sentinţele date de Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, au fost condamnate la diferite perioade de detenţie peste 100 de persoane. Dintre acestea, 16 au fost condamnate la moarte prin Sentinţele nr. 107, 108 din 19 mai 1059 şi Sentinţa nr. 119 din 14 iunie 1959: Toma Arnăuţoiu (ofiţer), Petre Arnăuţoiu (ţăran), Titu Jubleanu (ţăran), Constantin Popescu (ţăran), Ion Săndoiu (ţăran), Nicolae Andreescu (preot), Ioan Constantinescu (preot), Nicolae Sorescu (cioban), Nicolae Băşoiu (ţăran), Gheorghe Tomeci (proprietar), Alexandru Moldoveanu (învăţător), Ion Mica (învăţător), Gheorghe Popescu (învăţător), Ion Drăgoi (preot), Benone Milea (ţăran), Niţu Nicolae (proprietar). Toţi au fost executaţi la Închisoarea Jilava, în noaptea de 18/19 iunie 1959, începând cu orele 21.00, la intervale de 15 minute, primul executat fiind Toma Arnăuţoiu. Cei care au supravieţuit acelor evenimente au avut de înfruntat greutăţi enorme în temniţele comuniste, dar şi după ce au fost puşi în libertate. 

Destinul familiei preotului Ioan Constantinescu este simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost solidari cu grupul anticomunist de la Nucşoara: 
- Ioan Constantinescu, executat la Jilava în 1959;
- Justina Constantinescu, 15 ani muncă silnică;
- Iuliana Preduţ-Constantinescu, 12 ani muncă silnică;
- Maria Popescu, sora Justinei Constantinescu, 10 ani muncă silnică;
- Gheorghe Popescu, cumnatul preotului Constantinescu, executat la Jilava în anul 1959;
- Gogu Popescu, fiul lui Gheorghe Popescu, 10 ani muncă silnică;
- Alexandru Marinescu, ginerele familiei Popescu, 20 ani muncă silnică;
- Nicolae Andreescu, căsătorit cu nepoata Iustinei Constantinescu, executat la Jilava în anul 1959;
- Maria Andreescu, nepoata Iustinei Constantinescu, 15 ani muncă silnică.

În cartea sa, "Speranţe încătuşate", Iuliana Preduţ-Constantinescu face afirmaţia: "... Şi această înşiruire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist" [21].

Represiunea a fost fără milă. În sate precum Poenărei, Nucşoara, Brăduleţ, Corbi, Domneşti, Stăneşti sunt numeroase familiile care au urmat destinul familiei preotului Constantinescu. De reţinut că, din cei 16 condamnaţi la moarte, numai 5 au fost luptători activi în munţi, restul, alături de alţi condamnaţi la ani grei de temniţă, i-au ajutat doar pe partizani. Nu s-a ţinut cont de acest lucru şi toţi cei 16 au fost executaţi. Justiţia oarbă comunistă, prin Tribunalul Regiunii a II-a Militară Bucureşti şi apoi Tribunalul Suprem, a dictat pedepse fără milă şi fără discernământ, meritându-şi mai degrabă termenul de „injustiţie”.

Condiţiile de teroare impuse de Securitate în zonă i-au făcut pe localnici temători. Teama acesta nu a dispărut nici astăzi în totalitate. Oamenii devin suspicioşi când este abordat subiectul „partizani”. Imaginea negativă proiectată de Securitate asupra grupului anticomunist a rămas încă în conştiinţa multora. Foarte multă lume a avut de suferit şi acesta este greu de uitat. Momentele tensionate din cadrul grupului mai răbufnesc şi acum între cei care au supravieţuit. Proprietăţile confiscate celor arestaţi s-au restituit greu şi nu în totalitate. Foştii colaboratori ai Securităţii sau descendenţii lor sunt astăzi potentaţii locali. Mulţi dintre cei care au pătimit îşi duc traiul greu chinuiţi de amintirea anilor de detenţie. Dar atunci când stai de vorbă cu ei şi le capeţi încrederea, simţi din vocea lor mândria de a nu se fi plecat, de a fi luptat, cu toate riscurile, împotriva unui regim totalitar, antinaţional.

În sensul celor de mai sus, merită să consemnăm şi următoarele:
- Nici unul dintre condamnaţii la moarte nu a fost graţiat şi nici nu a avut pedeapsa comutată, deşi s-au făcut cereri la Prezidiul Marii Adunări Naţionale.
- Nici unul dintre ei nu are mormânt, nefiindu-le cunoscut nici astăzi locul în care rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate.
- Nu au beneficiat de reabilitare pe calea justiţiei nici după evenimentele din decembrie 1989. Nici astăzi nu s-a stabilit dacă participanţii la rezistenţa armată anticomunistă sunt consideraţi în continuare „bandiţi” sau mai degrabă eroi ai acestei lupte. În acest sens, evocăm personalitatea regretatului Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, care s-a stins din viaţă fără să fi primit un răspuns la întrebarea care a pus-o de atâtea ori autorităţilor: este „bandit” sau erou?

Bazându-ne pe documentele de arhivă şi pe mărturiile celor implicaţi în acţiunea de rezistenţă anticomunistă în munţi, care demonstrează în mod cert eroismul în faţa regimului de ocupaţie, ne luăm îngăduinţa de a sugera: 
- reabilitarea juridică a acestora din iniţiativa organelor de justiţie de astăzi; 
- statul român să construiască monumente în amintirea tuturor luptătorilor, în zonele în care au acţionat; 
- muzeele de istorie să amenajeze câte o sală specială cu dovezi ale rezistenţei armate anticomuniste.

După cum se ştie, nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul. Aşa cum se subliniază cu atâta insistenţă că România a fost ultima ţară europeană din blocul sovietic care s-a eliberat de comunism, tot aşa trebuie insistat în evidenţierea faptului că, la începuturile comunismului, a existat o mişcare de rezistenţă armată anticomunistă în care a fost implicat un segment numeros al populaţiei ţării noastre.

Note: 

[1] Ion Ştefan - Rezistenţa armată în judeţele Argeş şi Muşcel. 
[2] Cicerone Ioaniţiu - Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, Bucureşti, 1993, vol. I, p. 161. 
[3] Arhivele Militare Române (A.M.R.), Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr. 59/5 iunie 1958. 
[4] Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană-Argeş (A.N.D.J.- Argeş), Fond Prefectura Judeţului Muşcel, dosar nr. 13/1949, f. 8
[5] A.N.D.J. Argeş, Fond Consiliul Popular Nucşoara, Mapa cu rapoarte pe anii 1951-1952.
[6] A.M.R. Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr. 11/12 februarie 1962. 
[7] Maria Arsenescu-Buduluca - Sunt soţia "teroristului" Gheorghe Arsenescu, în Memoria, nr. 8/1999, p. 55. 
[8] Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu - Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Bucureşti, 1997, pp. 655-656.
[9] Ibidem, p. 83. 
[10] A.M.R., Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr. 107/19 mai 1959. [11] Irina Nicolau, Theodor Niţu - Povestea Elisabetei Rizea, Bucureşti, 1993, p. 48.
[12] A.M.R., Memorii Tineri, Dosarul personal al colonelului Gheorghe Arsenescu. 
[13] Ibidem, Extras din Registrul de control al ofiţerilor de cavalerie, vol. 7.
[14] Ibidem, Memorii Tineri, Dosarul personal al căpitanului de rezervă Alexandru Moldoveanu. [15] Informaţie transmisă de Eugen Chirca, membru activ al grupului până în decembrie 1949, când a fost prins de Securitate; prin Sentinţa nr. 372/1951, a fost condamnat la 8 ani de închisoare.
[16] A.M.R., Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr. 107/19 mai 1959, f. 11. 
[17] Ibidem, Fond Sentenţiere/1959.
[18] Ibidem, Sentinţa nr.11/12 februarie 1962.
[19] Din discuţiile cu locuitorii satului Poenărei, aceştia susţin că tânărul luptător s-ar fi sinucis; varianta oficială a Securităţii este că el a fost împuşcat mortal. 
[20] Informaţii obţinute din sentinţele aflate în A.M.R. şi din interviurile luate locuitorilor şi supravieţuitorilor, tot mai puţini, ai acelor evenimente.
[21] Iuliana Preduţ-Constantinescu - Speranţe încătuşate, Piteşti, 2003, p. 58.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!