Personalitatea zilei de 22 noiembrie: V.A. Urechia
Vasile Alexandrescu Urechia (n. 15 februarie 1834, Piatra Neamţ - d. 22 noiembrie 1901, Bucureşti) a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iaşi, iar ulterior la Universitatea din Bucureşti. A fost membru corespondent al academiei spaniole. A studiat la Paris, unde a înfiinţat ziarul unionist "Opiniunea", organ al românilor din străinătate. În 1858 a editat ziarul unionist "Zimbrul şi Vulturul". Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente şi hrisoave interne şi externe, a scris o "Istorie a românilor în 14 volume" (1891-1892) şi o "Istorie a şcoalelor în 4 volume" (1892-1901), a abordat majoritatea genurilor şi speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat şi senator de Covurlui şi de Galaţi din 1867.
V. A. Urechia a avut câteva variante de nume: Mihai Eminescu, cu ironie, spunea despre el că are "şapte nume". Tatăl său a fost culcerul Alexandru Popovici, membru a clasei boiereşti, judecător la tribunalul din Piatra Neamţ şi nepot al lui Ghenadie, protopop de Hîrlău, iar mama sa a fost Eufrosina Manoliu. Ambii părinţi au fost văduvi sau divorţaţi, iar V.A. Urechia a avut fraţi vitregi din mariajele anterioare ale părinţilor. După moartea tatălui său, când avea doar 6 ani, el şi alţi trei fraţi s-au mutat cu mama sa, care s-a recăsătorit cu serdarul Fotino. Învaţă în casele unor rude bogate, unde-l are pe D. Xenopol, tatăl istoricului A.D. Xenopol, profesor de limbă franceză, apoi urmează cursurile la şcoala preparandală de la Trei Ierarhi, iar în anul 1844 este înmatriculat la Academia Mihăileană. În primăvara anului 1848 a fost martorul revoluţiei, în Iaşi, apoi îşi petrece mare parte a anilor 1850 în Franţa, luându-şi bacalaureatul în luna august 1856, iar mai apoi, studiază literele la Sorbona.
Debutul literar are loc în anul 1850 cu fabula "Zimbrul şi vulpea" în publicaţia "Zimbrul", iar în anul următor publică o broşură cu o nuveletă prelucrată după o anectodă franceză, "Grinda de aur" sau "Previderea unui părinte bun". Mai scrie, în 1852, în calendarul apărut la tipografia "Buciumul român" şi, apreciat de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, începe să colaboreze la "România literară", unde îi apar versuri şi naraţiunea istorică "Logofătul Baptiste Veleli". În anul 1854 îşi grupa în volumul "Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii" câteva dintre lucrările sale de debut, iar în 1855 scrie romanul "Coliba Măriucăi", inspirat din realităţile vieţii comunităţii roma şi romanul "Coliba unchiului Tom" al scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe. În timpul studiilor la Paris, Urechia frecventează cercurile românilor exilaţi din ambele principate, Ţara Românească şi Moldova, unde se împrieteneşte cu C. A. Rosetti şi devine unul dintre cei trei secretari ai cancelariei de propagandă unionistă sub preşedinţia lui Iosafat Snagoveanul. Începe redactarea gazetei "Opiniunea", alături de C.A. Rosetti, susţinând aici şi în publicaţii de limbă franceză legimitatea emancipării sociale şi politice ale românilor, necesitatea Unirii. În calitate de secretar al biroului de propagandă a intereselor românilor, în timpul Congresului de la Paris din 1856, Urechia era la curent cu tendinţele ţărilor participante, acţiona preocupat de soarta Principatelor Române, făcea în acest scop, cum îi va scrie lui Gheorghe Sion, "antecameră pe la toate persoanele influente".
În anul 1859 colaborează cu revista "Steaua Dunării" coordonată de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, unde publică traducerea poemului "Canción a las ruinas de Itálica" (Cântul ruinelor din Italica) de Rodrigo Caro, atribuit eronat la acea dată lui Francisco de Rioja. În iunie 1859 devine director la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în anul 1860, în guvernul moldovenesc al lui Kogălniceanu, devine în două rânduri, ministru ad-interim al aceluiaşi departament. După preluarea funcţiei, trimite primii cinci studenţi bursieri la Torino. De asemenea, oferă burse de studii la universităţi din Franţa, Spania, Portugalia şi Regatul Sardiniei şi va folosi poziţia sa pentru a-şi pune în practică conceptele şi proiectele de organizare a instituţiei şcolare şi culturale, de pregătire a cadrelor şi asigurarea materială a instituţiilor condiţie fără de care nu vedea organizarea învământului românesc, problematică ce a fost şi obiect al polemicii cu Titu Maiorescu.
Publică volumele de critică literară "Schiţări de literatură română", în anul 1859 şi "O vorbă despre literatura desfrînată ce se încearcă a se introduce în societatea română", în anul 1863. Interesat de etnografie, menţine relaţii cu Franţa, devenind membru al Société d'Ethnographie (Societatea de etnografie) din Paris, colaborând strâns cu preşedintele acesteia, Léon De Rosny. Devine, de asemenea, membru activ al Institut d'Ethnographie (Institutul de etnografie) şi al Société héraldique de France (Societatea heraldică a Franţei). Începând cu 15 septembrie 1860 colaborează împreună cu profesorii G. Mârzescu, I. Strat, I. Missail, Z. Columb la revista "Ateneul român" din Iaşi, iar de la 20 februarie 1861 devine singurul redactor al revistei, una cu vederi pro-liberale, unde, uneori, reacţionează împotriva vederilor conservatoare ale lui Alecsandri. Societatea Ateneului român a fost o mişcare culturală naţională, care a avut ca rezultat formarea Academiei Române în anul 1866 şi Ateneului Român în anul 1888. Iniţiativa lui Urechia pentru fondarea Ateneului Român a fost inspirată de admiraţia lui pentru instituţia spaniolă Ateneo de Madrid. Contribuie în anul 1866 la înfiinţarea Societăţii Literare Române (Academia Română), devenind vicepreşedintele şi preşedintele secţiei istorice, preşedinte al celei literare, iar mai târziu, şi vicepreşedinte al instituţiei. După 1866, Urechia devine deputat de Covurlui, făcând parte din Parlamentul şi Senatul României timp de 34 ani, participând activ la modernizarea învăţământului românesc.
Deşi Titu Maiorescu îşi făcuse publice opiniile sale anti-liberale, Societatea Junimea de la Iaşi a fost primită de Urechia cu simpatie, dar anul 1870 reprezintă începutul polemicilor lui Urechia cu junimiştii, iar împreună cu istoricii Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Nicolae Ionescu începe să condamne vederile conservatoare şi, pe plan cultural, îndrumările romantice şi neo-clasice ale Junimii, care în opinia lui Urechia erau în contradicţie cu românismul. În acelaşi deceniu, Urechia începe să colaboreze cu C. A. Rosetti şi grupul radical din jurul său, grup care formează în anul 1875 Partidul Naţional Liberal. După 1873 colaborează cu Dimitrie August Laurian şi Ştefan Michăilescu la "Revista contimporană", revistă anti-junimistă. În aceaşi perioadă, Urechia a mai avut un conflict cu un fost angajat şi colaborator de-al său, Ronetti-Roman, care într-un pamflet, "Domnul Kanitferstan", afirma că a fost şocat să afle că Urechia este antisemit. După încheierea Războiului de independenţă a României din 1877-1878, Urechia reprezintă ţara la Congresului Internaţional de Ştiinţe Etnografice de la Paris şi i s-a încredinţat conducerea lucrărilor din cea de-a doua zi a Congresului Internaţional de Ştiinţe Etnografice de la Paris. Comunicarea Despre etnografia română, prezentată, atrage atenţia asupra României, Urechia subliniid roulul ei de "santinelă a lumii latine la poarta invaziilor barbare". Tot în acest an este invitat la Congresul pentru literatură de la Londra. Între anii 1878 şi 1889, Urechia îşi adună lucrările sub titlul "Opere complete".
În perioada 9 iunie 1881 - 31 iulie 1882 a fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul lui I.C. Brătianu şi pregăteşte un program administrativ la diferite nivele în învăţământ, dar durata scurtă a mandatului nu-i permite să-şi pună ideile în practică. Ca ministru îl numeşte pe Ion Luca Caragiale revizor şcolar în judeţele Neamţ şi Suceava şi îl demite pe Ioan Nădejde din funcţia de profesor, deoarece acesta propăvăduia socialismul şi ateismul în Universitatea din Iaşi. Deziluzionat tot mai mult de politica Partidului Liberal, Urechia a votat împotriva acestuia ori de câte ori a considerat că vederile sale nu coincid cu linia formaţiunii. Până în 1885, relaţile sale cu Junimea s-au îmbunătăţit, devenind un suporter al Partidului Conservator şi a început să colaboreze la revista "Convorbiri literare" cu eseuri şi povestiri până în anul 1892. După 1889, sprijină biblioteca oraşului Galaţi, căreia îi donează colecţia sa de cărţi. Colectează şi editează opera lui Miron Costin, producând şi editând în 1890 o monografie, împreună cu o lucrare similară dedicată lui Gheorghe Asachi. În 1891, scrie esee, nuvele, memorii şi poveşti influenţate din teme folclorice, publicate într-un volum cu titlul "Legende române".
La începutul anilor 1890, Urechia s-a implicat în cauza românilor din Transilvania şi Banat, aflaţi sub stăpânirea austro-ungară şi a salutat formarea Partidului Naţional Român şi a sprijinit mişcarea Memorandului Transilvaniei din 1892, iar când iniţiatorii acestuia au fost închişi de autorităţile maghiare, Urechia a făcut apel şi a căutat suport în Europa pentru eliberarea acestora, iar în 1893 a adunat şi publicat toate intervenţiile colegilor săi pe această temă sub titlul "Voci latine. De la fraţi la fraţi". Ca lider al noii Ligi culturale pentru unitatea tuturor românilor, a scris în presa internaţională în jur de 500 articole, studii, ştiri, informaţii cu privire la istoria românilor, publicate în 113 ziare îndeosebi de limbă franceză, în sprijinul procesului memorandiştilor. Toate aceste acţiuni i-au atras antipatia reprezentanţilor austro-ungari, care l-au catalogat un agent disident. În 1894, s-a implicat într-o dispută aprinsă cu generalul maghiar István Türr, care a publicat articole ce condamnau participanţii la Memorandum şi simpatizanţii lor din Bucureşti. În anul 1895, Urechia participă la Congresul de la Bruxelles şi la Conferinţa Interparlamentară a avut o confruntare aprinsă cu parlamentarii maghiari privind problema Transilvaniei şi folosind aceleaşi argumente ca în scrisoarea de răspuns adresată generalului Türr, intervenţiile sale au fost considerate un succes diplomatic în faţa parlamentarilor de la Budapesta.
Între 1896 şi 1897, Urechia a fost vicepreşedintele Senatului. În aceaşi perioadă devine Cavaler al Legiunii de Onoare, membru de onoare şi mai târziu preşedinte de onoare al Consiliul Heraldic al Franţei, membru al Societăţii Franceze de Arheologie, membru asociat al Crucii Roşii Spaniole şi consul general al României în Ecuador. În anul 1900 participă la Congresul Uniunii Studenţilor Latini, organizat de Societatea Ştiinţifică şi Literară din Alais-Franţa, unde ţine un discurs asupra ideii de unitate a popoarelor latine şi pledează pentru federalizarea latină. În acelaşi an publică o serie de memorii şi impresii de călătorie sub titlul "Din tainele vieţii". Urechia a murit la Bucureşti, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 ani.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
