GURA PĂCĂTOSULUI - "Prajila 'mă-tii mare e mai grozavă decât pizza ăstora!"
Gică Gentilomu' era cunoscut ca o brezaie pe valea râului pe care era aşezat satul natal. Fusese deschis la minte de mic, făcuse şi liceul, fiind la vremea lui unul dintre puţinii bacalaureaţi de pe-acolo. Ăl bătrân, mai mult împins de la spate de socru-său, taica popa, identificat cu supranumele de Pâinea lu' Dumnezeu, care-i dăduse nepotului la vremea copilăriei o căruţă de cărţi atent alese, ţinuse morţiş să-l dea la facultate. Numai că i se respinsese dosarul, provocându-i adolescentului o mare dezamăgire. Plecase la oaste şi apoi i se pusese pata să se angajeze. Cum era mort după călătorii, se îndreptase spre CFR şi ocupase post de controlor bilete, cum s-ar spune - "Naş". Aşa ajunsese Gică să fie om umblat, că' bătuse ţara-n lung şi-n lat. Unul dintre colegi le povestise celorlalţi cum se învârtise omul nostru ca un cocoş pe lângă o tovărăşică nostimă, la un drum lung, până la Iaşi. Ajuns la destinaţie, o ajutase să coboare bagajele pe peron şi-i găsise repejor şi un taxi.
- Bravo, Gică, tată, ai salvat onoarea breslei, dovedind că şi printre ceferişti sunt băieţi stilaţi şi manieraţi!
- Gentilom, ce p...ălăria mea, şefule!, replicase el uşor agasat că nu scăpase neobservat, temându-se să nu cumva să audă apriga lui femeie cu care abia se luase ce comportări avea el cu "păsările călătoare". Nea Costică, meşter mare la citit etichetele de băuturi cu multe stele, nu prea ştia cu ce se mănâncă termenul ăla care-i era străin. Dar fiind treaz luminat, îl notase grijuliu în carnetul de serviciu şi i-l zisese la ieşirea din tură lui Difuzor, având siguranţa că-l va răspândi în cele patru zări mai repede decât s-ar putea povesti. Şi uite-aşa se trezise Gică botezat Gentilomu'. Făcuse pe nebunul aşa, ca chestie, ca să le dea impresia celorlalţi că l-ar deranja, ca şi cum ar fi fost ceva de ruşine. Pentru că, la drept vorbind îi convenea mai mult decât Naşu' sau Pungaşu'... Şi ca să fie sigur că se va răspândi şi-n sat, îl chemase pe Difuzor la botezul lui Valerică, fiul lui cel mare. După petrecere, se bucurase nevoie mare când un vecin îl salutase cu "Să trăieşti, bă', Gentilomule!" Păi cum nu, câtă vreme planul îi ieşise perfect, iar copiii lui erau ştiuţi drept ai lu' Gentilomu'... După pensionare, când se liniştise de pe drumuri, fata de-o botezase Cleopatra, care avea ASE-ul, se măritase cu un tip descurcăreţ nevoie mare. Ginerele intuise posibilităţile oferite de valea căutată de turişti şi trosnise, nene, o pensiune care atrăgea ca un magnet, poate şi pentru că fusese inspirat şi-i dăduse ca nume porecla familiei... Nu mai conta că babele nu-i ziceau patronei decât Caleopatra, câtă vreme banul n-o ocolea.
Gică Gentilomu' fusese luat la Bucureşti de Valerică, la un control medical în clinica unde era doctor. Se dovedise până la urmă că era sănătos-tun:
- Bă', tată, ăl mai bun doctor al meu sunt eu! - decretase moşul plin de el, dar acceptase invitaţia fiului la o pizzerie, pentru a-şi mai clăti şi el retina cu ceva "prospătură".
Preocupat de ale lui, îl lăsase pe dom' doctor să comande ce voia el. Dar avusese grijă să consume uşurel, ca să se bucure cât mai mult de "peisaj", că doar era vară, cald, taman cum îi plăcea Gentilomului: copacii înfrunziţi şi fiicele Evei înveşmântate parcă în frunze de toamnă...
- Ei, tată, ia spune-mi: ţi-a plăcut pizza de aici, unde zic eu e cea mai bună din Bucureşti?
- S-o zic pe bune?
- Altfel cum?
- Măi dragă, prajila pe care-o face 'mă-ta mare e mai grozavă decât pizza ăstora, că se topeşte-n gură, nu altceva!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
