Personalitatea zilei de 11 octombrie: Ion Diaconescu
Ion Diaconescu (n. 25 august 1917, Boţeşti, judeţul Dâmboviţa, România - d. 11 octombrie 2011, Bucureşti) a fost un om politic şi activist anticomunist român; a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, începând cu anul 1936 până la desfiinţarea partidului de autorităţile comuniste, în 1947. Condamnat la 15 ani de închisoare, a fost încarcerat la Aiud, Baia Sprie, Nistru şi Râmnicu Sărat, iar după ispăşirea pedepsei a fost deportat în Bărăgan. Revenit în Bucureşti, a activat la întrunirile clandestine ale ţărăniştilor. După anul 1989 a fost în conducerea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, fiind ales ca deputat în Parlament în trei legislaturi consecutive (1990-1992, 1992-1996 şi 1996-2000), iar în legislatura 1996-2000, a îndeplinit funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Ca parlamentar, a acţionat în sensul înţelegerii şi înlăturării consecinţelor regimului comunist.
Ion Diaconescu s-a născut în vara lui 1917 în localitatea Boţeşti, în Muntenia aflată sub ocupaţie germană, în familia preotului Popescu. A copilărit o vreme la Cândeşti în Dâmboviţa, după care a fost adoptat de sora tatălui său şi de soţul ei, şi el preot, de la care a luat numele de Diaconescu. Familia sa era una cu tradiţie monahală, mulţi dintre membrii ei fiind preoţi sau călugări. Era înrudit cu Ion Mihalache din partea mamei care era verişoară cu omul politic ţărănist. De mic, Diaconescu a crescut cu respect pentru Partidul Ţărănesc înfiinţat de Mihalache, pe care îl cunoştea bine din familie şi, în 1936, la 19 ani, a devenit membru. În aceeaşi perioadă a plecat la Bucureşti, unde a studiat la Universitatea Politehnica, facultatea de electromecanică, absolvită în 1942. După aceea, a lucrat în Ministerul Economiei Naţionale pe un post de referent tehnic. Începând cu 1944, a fost ales în Biroul Central al organizaţiei de tineret a PNŢ.
În anul 1947, Diaconescu a fost concediat din postul său de la Ministerul Economiei, din cauza activităţii sale politice. După înscenarea de la Tămădău, liderii partidului au fost arestaţi, iar Diaconescu, ca lider al grupării de tineret, era şi el urmărit. În seara de 1 decembrie 1947, a fost arestat din garsoniera în care locuia în Bucureşti de către Siguranţă, din ordinele guvernului comunist, în baza unui mandat preştampilat şi completat ad-hoc. În 1948 a fost condamnat la 15 ani de închisoare şi confiscarea averii. Iniţial încarcerat la Jilava, Diaconescu a fost ulterior transferat la Aiud, în 1949. Acolo a fost supus unui regim dur de înfometare şi alte abuzuri. I-a cunoscut pe Mircea Vulcănescu, pe Ion Petrovici şi pe viitorul coleg de partid Valentin Gabrielescu. În secţia specială de la Zarca Aiudului a stat legat în lanţuri în permanenţă între septembrie 1953 şi martie 1955 şi s-a îmbolnăvit de apendicită. Afecţiunea i-a fost tratată după transferul la mina de plumb din Baia Sprie, printr-un procedeu rudimentar, cu o anestezie insuficientă. De la Baia Sprie, unde fusese de fapt închis într-un lagăr secret de muncă, a mai fost dus să muncească la o altă mină de plumb, la Nistru. Revenit la secţia specială de la Zarca Aiud, a participat la o grevă de 23 zile a deţinuţilor în august 1957. Ca urmare, a fost transferat la închisoarea de la Râmnicu Sărat. Acolo a fost ţinut în izolare, timp de cinci ani, până la eliberarea sa la 30 noiembrie 1962.
După eliberare, persecuţiile regimului comunist nu au încetat. Imediat i s-a fixat domiciliu forţat în Bărăgan, fiind deportat la Rubla, regiunea Galaţi, astăzi denumită Valea Călmăţuiului, în judeţul Brăila, una dintre cele 18 foste comune speciale, unde fuseseră deportaţi anterior alţi opozanţi ai regimului comunist. Acolo l-a cunoscut pe Corneliu Coposu cu care a păstrat legătura în continuare. Revenit în Bucureşti în 1964, a avut dificultăţi în a-şi găsi de lucru. În cele din urmă, a fost angajat la Întreprinderea Ascensorul, cu ajutorul altor foşti ţărănişti. A continuat să se întâlnească clandestin cu alţi ţărănişti, în principal cu Corneliu Coposu. Una din întâlnirile sale din 1974 a fost descoperită de Securitate, care l-a urmărit timp de 25 ani, alcătuind un stufos dosar de urmărire pe care Diaconescu l-a citit după revoluţia din 1989. A ieşit la pensie în 1980, sperând în continuare că regimul totalitar se va schimba.
În timp ce revoluţia română din 1989 ducea la răsturnarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu, Diaconescu a semnat împreună cu Coposu şi cu alţi lideri apelul din 22 decembrie 1989 pentru reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc. Acesta a fuzionat rapid cu un alt nucleu, formând Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. La primele alegeri libere, din 20 mai 1990, Diaconescu a candidat pe listele PNŢCD la Bucureşti şi a obţinut unul din cele 12 mandate de deputat ale partidului său, care a obţinut 2,56% din voturi. În noiembrie 1991, PNŢCD a constituit, împreună cu Partidul Naţional Liberal şi mai multe alte grupări democratice şi reformiste Convenţia Democrată (CDR), o largă alianţă ce îşi propunea să preia puterea şi să implementeze reforme de trecere la un stat democratic cu economie de piaţă. Deşi Frontul Salvării Naţionale s-a scindat, gruparea conservatoare din acesta a câştigat alegerile prezidenţiale din 1992 şi a format o alianţă cu alte grupări naţionaliste şi cu unele rămăşiţe ale fostului PCR, împiedicând CDR să preia puterea. Convenţia Democrată a obţinut însă mai multe locuri în Parlament, iar Diaconescu a fost reales ca deputat de Bucureşti.
Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, a murit în 1995, iar Diaconescu i-a luat locul în funcţia de preşedinte al partidului. În 1996, candidatul prezidenţial al Convenţiei Democrate, Emil Constantinescu, a fost ales preşedinte şi a format o alianţă cu Partidul Democrat (ramura reformistă a FSN) condus de Petre Roman, cu social-democraţii conduşi de Sergiu Cunescu şi cu UDMR. Ion Diaconescu, reales ca deputat din partea PNŢCD, a fost pentru patru ani preşedinte al Camerei Deputaţilor. Deşi nu a reuşit toate schimbările pe care şi le-a propus, partidul condus de Ion Diaconescu a reuşit să promoveze unele reforme, cum ar fi accelerarea privatizării şi retrocedarea proprietăţilor funciare confiscate de comunişti, începerea procesului de analiză a arhivelor Securităţii, precum şi o fermă orientare spre Occident în politica externă.
Din cauza crizei economice inerente tranziţiei spre economia de piaţă, şi din cauza atacurilor opoziţiei conservatoare şi naţionaliste, PNŢCD nu a mai intrat în Parlament la alegerile din 2000. Diaconescu s-a retras din funcţia de preşedinte al partidului şi din orice altă funcţie oficială. După 2000, Diaconescu a primit funcţia onorifică de preşedinte de onoare al Partidului. După 2007, PNŢCD a fost marcat de puternice frământări, pentru conducerea partidului luptând două facţiuni (una în frunte cu Aurelian Pavelescu şi Vasile Lupu, alta condusă de Victor Ciorbea şi Radu Sârbu). Diaconescu a dat binecuvântarea sa celei din urmă, dar, deja nonagenar, nu a putut acţiona pentru a păstra unitatea partidului.
S-a internat în Spitalul Fundeni din Bucureşti în septembrie 2011 pentru tulburări de ritm cardiac; starea lui a fost iniţial stabilizată, dar pe parcursul primelor zile din octombrie ea s-a înrăutăţit, iar Diaconescu a murit în ziua de 11 octombrie 2011, la 94 ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, cu onoruri militare, după ce a fost decorat post mortem cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Ofiţer.
