GURA PĂCĂTOSULUI. Diagnostic: mofturi de scroafă!

De ani şi ani de zile ne bântuie obsesia proştilor cu diplome, care ne amărăsc viaţa de zi cu zi. După 1990, puzderia de facultăţi apărute ca ciupercile după ploaie a generat fenomenul fabricilor de diplome de licenţă. Părinţii cu posibilităţi materiale s-au simţit obligaţi să bage în zestrea progeniturii minim un astfel de document, căci un masterat sau un doctorat era ceva mai delicat de obţinut, deşi nu imposibil. Nici nu mai conta dacă posesorul n-avea să practice vreodată meseria pentru care era recomandat de titlurile obţinute, câtă vreme ele făceau impresie în cărţile de vizită pe care figurau.
Nea Mitică - Ciufutul - după cum îi ziceau consătenii, şi-a împlinit ambiţia să-l facă şi el pe Sică, unicul fiu, doctor veterinar. Şi asta chiar dacă în facultate i-a făcut câteva surprize neplăcute. De pomină a rămas aia cu pastilele pentru puii de curcă. Ciufutul reuşise să adune la un început de vară vreo 60. „Bă’, tată, ăştia cască?”, l-a întrebat studentul venit în vacanţă. „Bă’, deocamdată nu-i văzui să caşte şi nu i-am auzit nici pe vecini să se plângă de asta, ca în alţi ani”. „Eu zic că ar trebui să le dăm ceva preventiv, că tot am eu un tratament rămas de la practica făcută la o fermă de curcani...” „Mă’, copile, lasă-i dracu-n pace, de ce să ne scărpinăm când nu ne mănâncă?...” Medicinistul nu i-a dat ascultare părintelui, pe care-l socotea „ruginit”, refractar la binefacerile ştiinţei şi aplecat mai degrabă spre leacurile băbeşti. A administrat tratamentul şi în câteva zile nu mai avea ce pui să caşte prin bătătura Ciufutului, care s-a consolat cu gândul că tot era bine că nu-i trecuse prin minte „doctoraşului” să administreze vreun tratament preventiv calului sau vitelor de rasă din grajdul păstrat curat, ca la expoziţie. Sică - Zurliul - cum îl alintau prietenii, se scosese, amintindu-şi că trebuia să meargă în practică şi la o fermă de porci. Acolo şi-a probat talentele prin sterilizarea unor exemplare. Pe care, prudent, a făcut-o în ultima zi, înainte de întoarcerea acasă, ca să nu aibă probleme cu eventualele mortăciuni.
Sică - Zurliul - parcă făcuse ceva în scăldătoare, că Ciufutul a reuşit să-i obţină postul acasă, profitând de pensionarea doctorului titular şi şperţuind pe unde trebuia. Numai că băiatul n-a venit singur: s-a transferat şi cu nevasta din dotare, pe care seniorul familiei abia atunci a cunoscut-o. Din motive ştiute numai de el, dar bănuite şi de alţii, a cam strâmbat din nas, c-aşa îi era firea - la urma urmei. Unii chiar se amuzau când îl auzeau bombănind în barbă: „Orice om în viaţa lui are câte-o parte slabă; Sic-al meu o are pe-aia că s-a amorezat de-o babă!” Erau destui în sat gata să-l contrazică apelând la argumentele cailor putere din maşina străină, primită de doctor ca zestre şi nu numai. Gura satului însă nu-l scutea, iar poveştile pe socoteala modului în care-şi făcea meseria de medic veterinar intrau rapid în folclorul local, fiind purtate din gură-n gură. Una dintre ele suna cam aşa: „Într-o zi, m-am trezit că scroafa mea, aia mare, care-mi făcuse o ciurdă de godaci, nu se mai ridica de jos şi nu mai mânca. Cred că dracu’ m-a pus să-l sun pe doctor şi nu pe Tică, agentul veterinar, dar nu se făcea ca o scroafă de rasă ca a mea să nu fie consultată de un licenţiat. A venit, cu maşina aia bengoasă de la socru-său, înjurându-l pe primar pentru drumul prost, care punea integritatea fierului în pericol. M-a întrebat unde e pacienta şi l-am dus în obor. Cum a văzut-o, i-a tras un şut în foale”.
Răspunsul a fost un geamăt de protest, repetat şi la următoarele palpări cu pantoful. De fiecare dată, diagnosticianul - parcă încântat - lăsa să-i scape un „Aha!” (cu „a”- ul din coadă tot mai prelungit). Nemaiîndurând „tratamentul”, scroafa s-a ridicat cu greu şi şi-a găsit adăpost în fundul cocinii. Zurliul n-a mai urmat-o, semn că se lămurise, dar i-a cerut gospodarului nişte apă şi săpun, ca să se spele pe mâini (cum învăţase la facultate). „Dom’ doctor, n-ar fi mai bine să vă dau o perie şi nişte cremă de ghete, dacă tot aţi palpat-o cu piciorul?...” Fulgerat cu o privire dispreţuitoare, omul s-a conformat şi cu un firicel de voce, la plecarea vizitatorului, a întrebat: „Ce are dom’ doctor scroafa mea de nu se mai ridică de jos şi nu mai mănâncă?...” Răspunsul dispreţuitor - dat din vârful buzelor - cu un aer atotştiitor, l-a lăsat fără grai pe proprietar: „Eah, mofturi de scroafă...” De câte ori povestea întâmplarea, omul concluziona: „Până la urmă tot eu am vindecat-o, punându-i cravata roşie la gât, ca să nu pierd carnea. Dar m-am lecuit să-l mai chem pe Zurliul Ciufutului la animalele mele...”

Pin It