Personalitatea zilei de 22 august: Deng Xiaoping
Deng Xiaoping (n. 22 august 1904, d. 19 februarie 1997) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deşi niciodată nu a avut titlul de şef de stat sau şef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârşitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristici chinezeşti" şi a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piaţă socialistă". Este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism şi a determinat creşterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.
Fiul unui proprietar funciar, Deng s-a dus în 1919 împreună cu Ciu Enlai în Franţa în cadrul programului "Mouvement Travail-Études", unde a lucrat într-o fabrică de încălţăminte din Montargis şi la Renault timp de cinci ani. În 1924 a devenit membru al unei celule a Partidului Comunist Chinez. La întoarcerea înspre China, a stat trei ani la Moscova. După ce s-a reîntors în China, a organizat un centru de pregătire profesională, o trupă militară formată din ţărani şi, în cele din urmă, "A Şaptea Armată Roşie", în provincia Guangxi. A devenit comisar politic, a scos gazeta "Steaua Roşie" şi a aderat de timpuriu la facţiunea lui Mao din cadrul Partidului Comunist Chinez (PCC). În timpului Marşului cel Lung, l-a propus pe Mao, pentru postul de preşedinte al PCC. În 1952 a fost numit vicepremier, iar în 1956, secretar-general al PCC. În timpul Revoluţiei Culturale, Deng, acuzat că ar fi vrut să reintroducă sistemul capitalist în China, a fost una din victimele acesteia. A fost numit de către Gardiştii Roşii "mare plantă otrăvitoare", "rădăcina principală a liniei reacţionare burgheze" şi a fost caricaturizat cu cap de câine şi bot de porc. Deng a fost reabilitat, fiind numit din nou vicepremier, la circa un an şi jumătate după ce Lin Biao, vicepreşedintele PCC, a murit în 1971, în urma unui accident aviatic. În ianuarie 1975 a fost ales vicepreşedinte al PCC, iar după două săptămâni, şeful Statului Major.
Moştenind o ţara măcinată de tarele sociale şi economice datorate Revoluţiei Culturale şi altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generaţii a conducerii Partidului Comunist Chinez. Deng spunea că statul chinez se afla în primul stadiu al socialismului şi, deci, datoria partidului era să perfecţioneze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică şi va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunţând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga moştenire marxist-leninistă, Deng a decretat că "socialismul nu înseamnă împărţirea sărăciei".
Îmbunătăţirea relaţiilor cu lumea exterioară a fost al doilea ţel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, şi anume: sociale, politice, şi cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin "Cele patru direcţii de modernizare": agricultura, industria, ştiinţa-tehnologia şi armata. Strategia pentru atingerea nivelului de naţiune industrializată de tip modern a fost numită "economie socialistă de piaţă". Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, şi, spre deosebire de alţi lideri mai conservatori, el nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Deşi Deng a asigurat suportul teoretic şi politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici că puţine dintre ele au fost gândite de el insuşi. De exemplu, premierul Zhou Enlai a iniţiat cu ani în urmă "Cele patru direcţii de modernizare". În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autorităţilor centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce în ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară naţională. Multe reforme au fost inspirate din experienţa "Tigrilor din Estul Asiei" (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore şi Coreea de Sud).
Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocraţi cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieţei, spre deosebire de modelul sovietic. Deng a încurajat decentralizarea în agricultură şi dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale şi nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forţei de muncă, fiind chiar permis ţăranilor să-şi vândă produsele obţinute din recolta proprie pe piaţa liberă. Cea mai importantă mişcare în direcţia reformatoare a fost aceea de a permite autorităţilor locale din oraşe şi provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei uşoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze, spre creşterea industriei uşoare şi a exportului producţiei acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de creştere pentru o ţară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire şi cerere mare la export, industria uşoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unităţi de producţie mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia şi Ungaria, aceste investiţii nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populaţiei.
Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevărată revoluţie industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaţioniste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacţii cu exteriorul, în special în scopul obţinerii de tehnologie de la ţările dezvoltate (Japonia şi lumea occidentală). Consecinţa a fost atingerea ţelurilor propuse în "Cele patru direcţii de modernizare" prin atragerea de fonduri de investiţii străine şi trimiterea de oameni la specializare în management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.
Deng a infiinţat o serie de zone economice speciale, unde investiţiile străine şi liberalizarea pieţei au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine. Reformele s-au concentrat, de asemenea, pe îmbunătaţirea productivităţii muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natură şi au fost introduse sisteme de prime. Ţăranii au fost încurajati să-şi vândă surplusul de producţie din gospodărie, ceea ce duce la creşterea consumului casnic, deci la creşterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.
Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 şi a părăsit ultimul său post oficial (preşedinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990. Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut şi după moartea sa o creştere economică anuală de 8%, având una dintre cele mai mari rate de creştere economică din lume. Inflaţia din anii de după reprimarea demonstraţiei de la Tiananmen a fost şi ea combătută. Instituţiile politice au devenit o garanţie a stabilităţii după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe ţăranii-revoluţionari cu tehnocraţi cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creşterea nivelului de trai. Reformele lui Deng au lăsat totuşi o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcţia unei economii de piaţă, a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central şi nu a autorităţilor locale) nu erau profitabile şi trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decât atât, beneficiile reformei din agricultură îşi epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând apariţia unor probleme sociale de masă. Deşi a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reuşit să susţină o creştere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbuşite în sânge de armata chineză.
