Personalitatea zilei de 11 august: Ioan (Iancu) de Hunedoara
Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut şi ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan-Ion Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 şi regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matei Corvin.
Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român sau cuman Voicu/Voik/Vajk, iar bunicul se numea Şerb/Csorba. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă şi chiar înrudită cu basileii Bizanţului. Conform unei legende lansate în secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai, Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele (Ioan) - duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit. Ioan Huniade a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care îşi avea domeniul feudal la Hunedoara. A devenit ulterior ban al Severinului, comite de Timişoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Era unul dintre cei mai bogaţi nobili ai Europei timpului său.
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaţilor ungari, printre care familiile Cillei, Gara, Ujlaki şi Szécsi o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aştepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranţa că o vor putea domina cu uşurinţă şi, pe această cale, îşi vor subordona puterea de stat. Nobilimea mică şi mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Lőrinc Héderváry şi cu episcopul Simon Rozgonyi, dorea în fruntea ţării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434. Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai şi încoronarea sa la 17 iulie, la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui sângeros război civil, în provinciile de sud şi nord ale Regatului ungar (astăzi Slovacia), care a durat până în 1441.
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Ioan de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reuşit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra, aliatul acestuia şi adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar. Liniştea internă a fost obţinută prin încheierea în vara anului 1443 a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). După moartea prematură în 1444 a regelui Vladislav I, Ioan de Hunedoara se impune politic şi este numit regent al Ungariei în 1446, devenind astfel tutorele minorului Ladislau Postumul. Din punct de vedere militar, regele Vladislav I la începutul domniei s-a sprijinit şi pe sârbi, şi astfel în "Campania cea Lungă" (1443-1444) produce importante pierderi Semilunei otomane; această campanie se încheie printr-o pace favorabilă semnată pe 10 ani. Efectiv, pacea nu a fost una de durată - coroana ungară, la insistenţele papalităţii, organizează o nouă cruciadă antiotomană, Cruciada de la Varna, care se încheie cu un dezastru pentru creştini, regele Ungariei pierzându-şi acolo viaţa. În Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci Căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în guvernare Transilvania, Banatul şi Crişana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446, în numele regelui Ladislau al V-lea. Prima sa acţiune ca regent a fost să-l atace pe împăratul romano-german Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia şi Carniola şi a ameninţat chiar Viena, datorită dificultăţilor din alte zone, Ioan de Hunedoara a fost nevoit să semneze un armistiţiu cu Frederic, care a durat doi ani.
În 1448, Iancu de Hunedoara a primit titlul de Prinţ (Princeps) de la Papa Nicolae al V-lea şi continuat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo din octombrie 1448 din cauza superiorităţii numerice a turcilor şi a trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei şi a vechiului său rival Gheorghe Branković, care i-a interceptat ajutoarele sosite din Albania şi conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l, pentru o perioadă, în temniţele fortăreţei Smederevo, de unde a fost răscumpărat de aliaţii săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroşii săi oponenţi din Ungaria, Ioan de Hunedoara a condus o expediţie punitivă împotriva prinţului sârb, care a fost nevoit să accepte condiţii de pace foarte aspre.
În 1450, în oraşul liber regesc Pozsony (astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulţi duşmani ai săi l-au acuzat de o conspiraţie politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan de Hunedoara a renunţat la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan de Hunedoara a fost numit de Ladislau conte de Bistriţa-Năsăud şi Căpitan general al regatului. Totodată, regele a inclus în blazonul familiei "Leii de Bistriţa".
Turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Kruševac, unde i-a zdrobit cu desăvârşire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens s-o cucerească. La rândul lui, Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. Pentru a avea un aliat în Ţara Românească, l-a ajutat pe Vlad Ţepeş să-şi recapete tronul şi a reuşit să adune din Transilvania 20.000 soldaţi şi mici nobili. De această dată a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus. De asemenea, a reuşit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, prăştii de circa 27-28.000 ţărani, cu toată opoziţia nobililor şi a orăşenilor.
Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456 şi a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câştigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea oraşului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie, creştinii au atacat tabăra turcilor. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan, în ciuda raportului de forţe defavorabil creştinilor şi să obţină cea mai mare victorie de până atunci a creştinătăţii împotriva turcilor. Ca omagiu, papa Calixt al III-lea elogiază victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa, de atunci încoace, să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului. Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului. Tot Papa Calixt al III-lea, l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”. Iancu de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. S-a instaurat, după victoria creştinilor de la Belgrad, o perioadă de 70 ani de linişte relativă la graniţa de sud est a regatului maghiar. Iancu de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala "Sf. Mihail". Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii”. Până şi sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: "Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om".
