Personalitatea zilei de 6 iulie: Nicolae I al Rusiei
Nicolae I al Rusiei (6 iulie 1796 - 2 martie 1855), a fost Împărat al Rusiei din 1825 până în 1855 şi rege al Poloniei din 1825 până în 1831. S-a născut la reşedinţa imperială de la Gatcina, fiind fiul împăratului Paul I şi al soţiei sale, Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. Era fratele mai mic al viitorului ţar Alexandru I şi al Marelui Duce Constantin Pavlovici.
Lui Nicolae îi lipseau cu desăvârşire larga deschidere spirituală şi intelectuală a fratelui său, Alexandru. A considerat că rolul lui ca împărat era doar acela de autocrat paternalist, care îşi guvernează poporul prin orice mijloace găseşte necesar. Având experinţa revoltei decembriste, Nicolae a fost hotărât să ţină în frâu toată societatea rusă. Poliţia secretă, aşa-numita Secţia a treia a Cancelariei Maiestăţii Sale Imperiale, a creat o uriaşă reţea de informatori şi spioni, gestionată cu ajutorul Jandarmeriei. Guvernul a exercitat cenzura şi controlul strict în domeniile educaţiei publice, presei şi a tuturor manifestărilor vieţii publice. În 1833, ministrul Educaţiei, Serghei Uvarov, a conceput un program numit "Autocraţie, ortodoxie şi naţionalitate" ca ghid călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să fie loial autorităţii nelimitate a ţarului, Bisericii Ortodoxe şi, într-un mod vag definit, naţiunii ruse. Aceste principii nu s-au bucurat de susţinerea populară, în schimb au dus la represiuni în rândul naţionalităţilor ne-ruse şi a altor confesiuni decât cea ortodoxă. Astfel, guvernul a reprimat Biserica Unită din Ucraina şi Belarus în 1839.
Accentul pus pe naţionalismul rusesc a dus la o dezbatere cu privire la locul Rusiei în lume, cu privire la sensul istoriei naţionale şi al viitorului ţării. Unul dintre grupuri, al occidentaliştilor, credea că Rusia a rămas în urmă cu dezvoltarea, fiind o ţară primitivă şi nu se poate dezvolta decât prin europenizare. Grupul slavofililor, ridicau în slăvi slavii şi cultura şi obiceiurile lor şi se delimitau de occident şi cultura şi obiceiurile din această parte a lumii. Slavofilii considerau că filozofia slavă este sursă a împlinirii în Rusia şi erau sceptici faţă de materialismul şi raţionalismul european. Unii dintre ei credeau că obştea sătească tradiţională rusă - mir - oferea o alternativă atractivă la capitalismul occidental şi putea salva Rusia din punct de vedere social şi moral. Slavofilismul este privit din această ultimă cauză ca o formă de mesianism rusesc.
În politica externă, Nicolae I a acţionat ca protector al domniilor de drept şi luptător împotriva mişcărilor revoluţionare. Ofertele sale de înăbuşire a revoluţiilor de pe continentul european, acceptate uneori, i-au adus supranumele de "jandarm al Europei". În 1825, Nicolae I a refuzat să fie încoronat monarh constituţional, iar în schimb a continuat să limiteze libertăţile monarhiei constituţionale a Poloniei. În schimb, după izbucnirea Revoltei din noiembrie în 1831, Seimul Poloniei i-a ridicat lui Nicolae I titlul de rege, ca răspuns la continua reducere a drepturilor constituţionale ale Parlamentului. Ţarul a reacţionat trimiţând trupele imperiale în Polonia. Rebeliunea a fost înăbuşită, Nicolae abrogând Constituţia, transformând Polonia într-o provincie a Imperiului (Privislinski Krai), totodată declanşând o politică de represiune a catolicilor. În 1848, când o serie de revoluţii a zguduit Europa, Nicolae a fost vârful de lance al reacţiunii şi a intervenit în ajutorul Habsburgilor pentru înăbuşirea revoluţiei din Ungaria. De asemenea, a făcut presiuni asupra Prusiei să nu accepte o constituţie liberală.
După ce a ajutat forţele reacţionare din Europa să înfrângă revoluţiile, se părea că Rusia lui Nicolae I domină Europa. Dominaţia rusă s-a dovedit iluzorie în cele din urmă. În vreme ce încerca să menţină status quo-ul în Europa, Nicolae a adoptat o politică agresivă faţă de Imperiul Otoman. El urmărea linia tradiţională a politicii externe ţariste de rezolvare a aşa-numitei Probleme Orientale prin împărţirea Imperiului Otoman şi stabilirea unui protectorat asupra populaţiei ortodoxe din Balcanii aflate încă sub stăpânirea turcilor. Rusia a repurtat victorii în războiul din 1828-1829. În 1833, Rusia a semnat cu Imperiul Otoman Tratatul de la Hünkâr İskelesi. Cele mai importante puteri europene au crezut în mod greşit că tratatul conţinea o clauză secretă care ar fi permis Rusiei să trimită corăbii de răboi în Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Prin Convenţia strâmtorilor din 1841, puterile europene au reafirmat dreptul la control deplin al turcilor asupra strâmmtorilor şi a interzis tuturor puterilor, inclusiv Rusiei, să trimită vreo flotă prin strâmtori. Bazându-se pe rolul jucat în înăbuşirea revoluţiilor de la 1848 şi crezând în mod greşit că se bucură de sprijinul diplomatic al Angliei, Nicolae a atacat încă o dată Imperiul Otoman în 1853. Regatul Unit şi Franţa, temându-se de consecinţele unei înfrângeri a turcilor în război, s-au aliat cu otomanii în 1854 şi i-au sprijinit în Războiul Crimeii. Austria a oferit sprijin diplomatic Turciei, iar Prusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliaţi în Europa. Aliaţii europeni ai otomanilor au debarcat în Crimeea, asediind puternica fortăreaţă de la Sevastopol, care a fost cucerită după un an. Asediul a fost o dovadă tristă a incapacităţii Rusiei de a-şi apăra propriul teritoriu. Nicolae I a murit înainte de încheierea asediului, dar el era deja conştient de eşecul guvernării sale. Rusia a fost astfel obligată să înceapă o serie de reforme majore, altfel putând să-şi piardă statutul de mare putere europeană.
