Experienţa de rezervist voluntar - ocazia de a transforma un vis în realitate!
Deşi, încă din copilărie, de când aşteptam în fiecare an cu nerăbdare parada de Ziua Naţională cu inima bătându-mi pe în ritmul tobei, m-am simţit atrasă de tot ceea ce presupune armata, de valorile şi principiile pe care aceasta le insuflă, nu mi-am imaginat însă niciodată că aş putea ajunge la un moment dat să îmbrac uniforma militară şi să trăiesc cu atâta intensitate emoţia depunerii jurământului. Întotdeauna am trăit cu impresia că a fi militar presupune să ai abilităţi fizice şi tehnice extraordinare (inspirată fiind cu siguranţă de filmele de profil) şi că o persoană "normală" ca mine, de "un metru jumate' cu tot cu tocuri", care uneori are nevoie de ajutor să poată desface o cutie de conserve, nu ar avea nicio şansă să ajungă acolo. Între timp, am înţeles că Armata nu este doar despre artilerie şi tancuri şi că, deşi există anumite criterii care trebuie îndeplinite şi o serie de probe de evaluare (cum este şi firesc, de altfel), acestea nu sunt de domeniul fantasticului şi poţi deveni militar chiar dacă nu ai aptitudini la nivel de Rambo sau Super Woman. Îţi poţi servi patria şi fără a te afla în prima linie dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru şi dacă eşti dispus să dai tot ceea ce este mai bun în tine.
Despre programul rezerviştilor voluntari am aflat de la televizor, de la o emisiune de ştiri şi am simţit imediat că aceasta este şansa mea de a-mi demonstra că pot transforma un vis în realitate şi de a face ceva care să conteze cu adevărat, atât pentru mine, cât şi pentru ţara mea. Am realizat încă de la început faptul că această decizie implică o serie de riscuri pe care va trebui să mi le asum: în primul rând, am conştientizat că în caz de mobilizare la apariţia unei situaţii de urgenţă voi deveni militar activ, voi renunţa la tot ceea ce înseamnă viaţa mea de zi cu zi şi mă voi expune unui real pericol, apoi eventualele probleme la locul de muncă generate de absenţa mea pe durata instrucţiei iniţiale şi ulterior a instruirii anuale, cât şi pierderile din punct de vede material pe perioada suspendării contractului de muncă. După ce am pus în balanţă atât aspectele pro cât şi pe cele contra, m-am hotărât că este mai important să-mi ascult inima. Drept urmare, m-am prezentat la Centrul Militar Sector 6 Bucureşti în vederea înscrierii în program. Am avut norocul de a întâlni acolo oameni deschişi şi binevoitori, care deşi erau şi ei încă în curs de informare, mi-au explicat cât au putut de bine ceea ce presupune acest proces.
Având în vedere faptul că am terminat Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale şi că activitatea mea profesională s-a desfăşurat întotdeauna în domeniul administrativ (în prezent gestionez departamentul de recunoaştere profesională din cadrul Colegiului Medicilor Veterinari), cea mai bună opţiune pentru mine ca şi armă a fost Logistica. La departajarea candidaţilor în funcţie de punctajul obţinut la probele de evaluare nu am obţinut postul de ofiţer pentru care optasem iniţial şi am acceptat să merg pe a doua variantă - ca şi subofiţer. Perioada de instrucţie am desfăşurat-o la Şcoala de Aplicaţie pentru Logistică "General Constantin Zaharia" din Chitila. Acolo am trăit cele mai intense 10 săptămâni din viaţa mea.
Deşi la început cadrele din şcoală au avut o atitudine reticentă şi rezervată faţă de noi, pe măsură ce au ajuns să ne cunoască pe fiecare în parte, aceasta s-a schimbat în mod vizibil. Au făcut tot posibilul ca în timpul scurt pe care l-am avut la dispoziţie să ne ofere cât mai multe informaţii şi ne-au ajutat să ne adaptăm la tot ceea ce presupune mediul militar. Pentru mine, întreaga experienţă a constituit o provocare din toate punctele de vedere: de la trezitul cu noaptea în cap (eu nefiind deloc o fire matinală), la mânuitul armamentului care îmi zdrelea de fiecare dată degetele până la sânge, la instrucţia de front, la sectoare (cu această ocazie am învăţat şi să greblez), până la participarea la tragerile din poligon. Dar am reuşit! Am depăşit fiecare obstacol în parte şi mi-am învins temerile. Nimic nu este imposibil dacă îţi doreşti cu adevărat să reuşeşti!
Cel mai greu moment mi s-a părut proba de aruncare cu grenada (cea reală, în poligon). În acele clipe mi-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă, dar în acelaşi timp am experimentat şi un sentiment incredibil de împlinire şi satisfacţie că am reuşit să ajung până acolo. În schimb, pregătirea de specialitate a fost partea cea mai uşoară a programului. Ţinând cont de faptul că majoritatea noţiunilor îmi erau familiare, am reuşit să asimilez materia într-un timp foarte scurt. Sinceră să fiu, a fost singura etapă din întregul program la care chiar nu am simţit nicio urmă de stres şi care a trecut şi cel mai repede. De departe, cel mai încărcat de emoţii a fost momentul jurământului - încununarea tuturor eforturilor noastre de până atunci şi totodată finalul unei perioade extraordinare şi despărţirea de colegii alături de care am trăit atâtea momente unice.
Am avut ocazia de a cunoaşte oameni din medii sociale diferite, cu poveşti de viaţă extraordinare, de la fiecare având câte ceva de învăţat. Am râs şi am plâns împreună, s-au legat prietenii, ne-am susţinut unii pe alţii în momentele grele şi ne-am bucurat pentru reuşitele fiecăruia dintre noi. Pot spune cu mâna pe inimă că a fost o experienţă incredibilă, cu trăiri intense şi satisfacţii extraordinare, din care nu regret niciun minut. Am avut de învăţat extrem de multe, mi-am dezvoltat abilităţile deja existente şi am deprins altele noi. Mi-am testat şi am reuşit să îmi depăşesc limitele şi sunt foarte mândră de asta. Cred însă că foarte important este faptul că mi-am consolidat încrederea în mine şi am ajuns la convingerea că, dacă îmi doresc ceva din tot sufletul, pot depăşi toate obstacolele pentru a obţine ceea ce mi-am propus. De asemenea, am realizat faptul că niciodată nu este prea târziu pentru a-ţi urma un vis şi pentru a-l transforma în realitate. Cei apropiaţi îmi spun mereu că această experienţă m-a schimbat, că am devenit mult mai optimistă, mai încrezătoare şi, totodată, mai fermă şi stăpână pe mine.
Singura mea dezamăgire este aceea că am întâlnit pe acest drum şi persoane care s-au înscris în program din motive greşite, punând mai presus de orice interesele materiale şi ignorând ceea ce presupune de fapt voluntariatul. Din păcate, prin atitudinea şi acţiunile lor, cauzate de diverse nemulţumiri, riscă să păteze renumele acestui întreg corp militar. Există, într-adevăr, o serie de aspecte administrative şi legislative care trebuie şi pot fi îmbunătăţite pentru ca această iniţiativă să-şi poată atinge scopul. Sunt sigură însă că acestea se vor remedia pe măsură ce programul va evolua. Sper însă ca, pe viitor, toţi cei care vor dori să intre în rândurile rezerviştilor voluntari să se documenteze serios în prealabil şi să se gândească bine înainte la motivaţia care îi determină să facă acest pas. Un lucru care nu este făcut în primul rând din pasiune nu are cum să ofere satisfacţii reale!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
