Corespondenţă din Mali - Zbor în întunericul Africii
Este trecut de ora 18.00 şi peste Mali s-a aşternut noaptea. O lună plină, însoţită de câteva stele, ne veghează prima zi cu atribuţii în MINUSMA. După exerciţiul de dimineaţă, fiecare îşi ocupă timpul cu sarcinile zilnice. Am intrat "în pâine", cum se spune, primim raportările de seară din zona noastră de responsabilitate, cu locaţiile de staţionare peste noapte ale patrulelor şi convoaielor. Totul se încadrează în rutina zilnică, nimic deosebit. Sintezele de informaţii păstrează nivelul ameninţărilor la minim.
Un gând îmi trece iute prin minte... Nuuu! Nu are cum să mi se întâmple tocmai mie! Chiar în prima zi în serviciu, şi pe timp de noapte! Un zâmbet îmi înfloreşte în colţul gurii: pentru asta am ales să fim aici! Să răspundem, în cel mai scurt timp, celor aflaţi în dificultate, ziua şi noaptea. Îmi pun documentele în ordine, când în cadrul uşii apare ofiţerul de serviciu: "Mâine dimineaţă, la ora 04.00, aveţi decolarea!" Mă ridic instinctiv în picioare şi-l urmez în Centrul de Operaţii. Misiunea noastră? Cercetarea unei rute care urmează să fie străbătută de un convoi logistic, undeva la extremitatea de nord a zonei noastre de responsabilitate. Mobilizez echipajul pentru planificarea misiunii. În mai puţin de jumătate de oră, totul este pus la punct: traiectul până la obiectiv, procedurile de cercetare a zonei, planul de comunicaţii, combustibilul necesar, ultimele informaţii despre posibilele ameninţări sunt procesate şi stabilite rapid de echipaj şi tura de serviciu. Facem o ultimă verificare.
Este trecut de ora 23.00. Avem nevoie de odihnă. Îmi setez alarma la 3 dimineaţa şi închid ochii, încercând să prind măcar trei ore de somn. Un ciripit de păsărele mă face să deschid ochii, dar e doar melodia alarmei la telefon, configurată după anotimp. Echipaţi complet şi cu ultima actualizare de informaţii transmisă de colegii din Centrul de Operaţii, ne îndreptăm spre elicopter. De la depărtare, văd fascicole de lumină în jurul acestuia, semn că echipa tehnică este cu verificările pe terminate. În rest, totul este învăluit în întuneric, fiindcă iluminatul pe timpul nopţii se păstrează la minimum.
După o scurtă verificare exterioară, urcăm în elicopter. Parcă nu este chiar atât de cald. Motoarele, trezite din somn, tulbură liniştea nopţii. Indicatoarele încep să prindă viaţă, ecranele se aprind, contactele sunt cuplate, staţiile radio sunt acordate pe frecvenţele stabilite. Privirea îmi alunecă peste indicatoarele de bord. Totul este aşa cum trebuie. În afară de temperatura exterioară: 30 de grade Celsius! La ora 4. Dimineaţa...
O ultimă verificare a cabinei, cinci minute până la decolare. De data asta nu mai este un exerciţiu. Apăs butonul de emisie şi cer aprobare pentru rulaj şi aliniere la pistă. Din turnul de control, o voce feminină, în limba engleză cu accent franţuzesc, ne aprobă rulajul şi alinierea la pistă. Eliberăm frâna şi astfel începe prima noastră misiune în teatrul de operaţii din Mali! Avem aprobare, decolăm! Ajungem la punctul iniţial al traiectului şi respir adânc, parcă pentru prima dată de când am fost anunţat că vom pleca în misiune. Lăsăm în urmă luminile obosite ale oraşului Gao şi ne avântăm într-un întuneric adânc, diferit de acela cu care eram obişnuiţi în ţară. Mă uit o clipă pe lângă dispozitivul de vedere pe timp de noapte, încercând din răsputeri să caut o lumină, măcar una, oricât de slabă. În zadar, întunericul Africii ne cuprinde şi ne strânge ca într-o menghină.
Aparatele de bord indică 180 de km/h, viteză calculată pentru a ajunge la timp la obiectiv. Mă uit la ceas, au trecut abia 10 minute de la decolare. Oftez în gând. Aproximativ o oră de zbor până la ţintă. Cu coada ochiului parcurg cu repeziciune indicaţiile din cabină. Liniştea este întreruptă de vocea mecanicului de bord care, parcă citindu-mi gândurile, raportează scurt: "La bord, totul normal!". Îi dau de înţeles cu o înclinare uşoară a capului că l-am auzit. Cu toate că provenim din unităţi diferite, instrucţia dinaintea dislocării în Mali îşi spune cuvântul, am ajuns să ne înţelegem din gesturi şi priviri.
Zburăm cu aproximativ trei kilometri pe minut, într-un întuneric crunt, acompaniat de transport de nisip, care, pe alocuri, scade drastic vizibilitatea. Dar dispozitivele de vedere pe timp de noapte îşi îndeplinesc cu îndârjire misiunea: chiar dacă nu poţi distinge cu ochiul liber, în faţa noastră se aşterne Africa, în nuanţe de alb şi negru. Tehnologia cu infraroşu, aici, unde totul arde, la propriu, pe timp de zi, ne oferă o imagine clară a mediului înconjurător. Parcă mă uit la un program alb-negru al unui televizor de altădată. Drumuri şerpuite prin deşert, copaci răzleţi, dromaderi care par a fi animale sălbatice, forme pătrăţoase ce arată ca nişte case, totul în alb şi negru. Aşa ni se prezintă Africa în prima noastră misiune.
Ajungem la obiectiv: un convoi staţionat în mijlocul deşertului. Îl recunoaştem după formele maşinilor, care ies în evidenţă în contrast cu temperatura solului. Sunt primele maşini pe care le vedem de la decolare. Sunt dispuse în cerc, cu posturi de pază înaintate, tactică de apărare împotiva grupărilor teroriste. Apropiindu-ne, observ la sol persoane care ne caută cu privirea în întuneric. Nu au cum să ne localizeze decât după zgomot, pentru că luminile exterioare de navigaţie sunt stinse, iar în cabină iluminatul este redus la minimum. Intrăm în legătură radio cu ei, pentru confirmare. Simt bucurie în vocea celui care ne răspunde. Prezenţa elicopterelor, mai ales noaptea, le dă curaj, iar pe cei cu intenţii ostile îi face să bată în retragere.
Timp de aproape o oră, cercetăm drumul ce va fi parcurs de convoi, până la limita noastră de responsabilitate. Din acel punct vor fi preluaţi de alţi colegi, militari sub egida ONU, din detaşamentul altei ţări. Sistemele de observare de la bord, cât şi cele cinci perechi de ochi din echipaj confirmă că nu este nicio mişcare ostilă în teren. Anunţăm că ruta este liberă şi le urăm succes în continuare. Replica este la fel de relaxată. E un sentiment plăcut să ştii că ai ajutat pe cineva, aici, în mijlocul pustietăţii.
Pornim către ceea ce va fi casa noastră pentru următoarele şase luni. Soarele se luptă să iasă câte puţin peste orizont, îmi ridic dispozitivele de vedere pe timp de noapte şi, în sfârşit, văd Africa în toată splendoarea ei. Ne aşteaptă încă o oră de zbor până la aterizare, pe timp de zi, în care, la fel de concentraţi, descoperim o altă lume. Este 7 dimineaţa, aterizăm. Motoarele îşi încetează miile de turaţii şi suntem invadaţi de linişte. O linişte relaxantă. Inconştient, încalc canoanele distanţării fizice şi strâng mâna fiecărui membru al echipajului. Nu avem nevoie de cuvinte. Pe chipul fiecăruia, zâmbetul larg şi sincer acoperă oboseala nopţii care a trecut. Botezul Africii... Ne-am avântat în întuneric şi ne-am întors pentru a descoperi lumina!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
