Corespondenţă din Mali - Contratimp
După trei săptămâni de la primul pas în Africa am intrat oficial în serviciu. Două săptămâni de carantină, în care aşteptarea şi-a pus amprenta pe fiecare dintre noi, urmate de cinci zile de foc, la propriu, în care am fost nevoiţi să preluăm de la colegii noştri din rotaţia I tot ceea ce au acumulat în ultimele 7 luni. A sosit şi prima zi cu atribuţii în cadrul MINUSMA, prima zi în care trebuie să demonstrăm că toate eforturile de până acum nu au fost în van.
Înainte de perioada de predare/primire sunt anunţat de către comandantul meu că voi fi de serviciu în prima zi, cu elicopterul configurat pentru escortă. A fi de serviciu înseamnă a fi în măsură să decolăm elicopterul în maxim 30 de minute de la primirea ordinului. Colegii dinaintea noastră au executat acest serviciu 24 de ore din 24, 7 zile din 7, timp de aproape 7 luni. Şi o vom face şi noi, cei din tura a doua, la fel de bine. Jumătate de oră pentru a decola un elicopter? Este timp suficient, ar spune unii... Pare simplu: câteva contacte, ceva indicaţii de urmărit, manete şi leviere de comandă şi gata, totul este pregătit! Maxim 10 minute!
În anumite condiţii poate fi realizabil. Însă aici, la marginea Saharei, lucrurile sunt cu totul altfel. Soarele arzător, care poate încălzi aerul până la 45 de grade Celsius, furtunile de nisip care se ivesc în câteva minute, distanţele mari de acoperit (de ordinul sutelor de kilometri), mediul pentru care noi nu am fost programaţi genetic, calculul greutăţii la decolare, de multe ori gândit la kilogram, calculul combustibilului planificat pentru fiecare minut de zbor. Şi, peste toate acestea, în zona noastră de responsabilitate pluteşte în aer starea de insecuritate. Toate acestea sunt elemente de luat în calcul în cele 20 de minute rămase, astfel încât echipajul elicopterului să se întoarcă nevătămat la aterizare. Şi pentru buna planificare a acestor factori le sunt recunoscător tuturor celor implicaţi!
Din momentul în care în difuzoare se aude acel semnal inconfundabil, începe cu adevărat nebunia, o nebunie doar de noi înţeleasă, care unui ochi străin îi poate părea un haos. Însă noi ne-am instruit pentru aşa ceva şi fiecare ştie exact ce are de făcut, în fiecare secundă! Tot echipajul se îndreaptă în fugă către camera de echipare, într-un mod exersat de nenumărate ori, pentru a prelua vesta tactică, armamentul individual, muniţia, rucsacul de supravieţuire şi tot ce poate ajuta în cazul unei aterizări forţate în teren necunoscut. După acel moment fiecare dintre noi îşi măreşte greutatea cu cel puţin 20 de kg. Următoarea oprire: Centrul de Operaţii, unde echipa din tura de serviciu ne aşteaptă cu documentaţia şi detaliile misiunii. Avem câteva minute să decidem cât combustibil să avem la bordul elicopterului, ce profil al zborului să alegem în funcţie de vreme, de ameninţări, componenţa echipajului la misiunile de evacuare medicală, planul de comunicaţii. Tot acest val de informaţii este procesat rapid, nu ne permitem să pierdem nici un minut. De ce? Pentru că acolo, poate la sute de kilometri distanţă, cineva are nevoie de noi. Acelui "cineva", un minut în plus îi poate salva viaţa.
Decizia este luată, plecăm către elicopter. Valul de căldură te izbeşte ca un tren în viteză. Diferenţa de temperatură între interiorul clădirilor şi mediul exterior poate fi şi de 20 de grade Celsius. Echipamentul ne îngreunează mişcările, însă ajungem repede la elicopter. În cabină atmosfera este sufocantă, fiecare suprafaţă frige, deja combinezonul de zbor este ud. Elicopterul porneşte gălăgios, parcă plângându-se şi el de căldura de afară. Acele indicatoarelor de bord sunt în poziţia corectă, sistemele sunt aliniate, "toate becurile sunt verzi". Procedura spune că fiecare membru al echipajului să raporteze "Gata de decolare!". Trag aer în piept si întreb prin radio: "Toate posturile gata pentru decolare?". Pe rând, în ordinea stabilită, fiecare îşi confirmă poziţia. O privire scurtă către echipaj mă lămureşte: priviri concentrate, transpiraţie, mişcări ca la carte. Da, echipajul din care fac parte este pregătit pentru prima misiune reală sub soarele arzător al Africii! Apăs butonul de emisie radio şi raportez către Centrul de Operaţii că suntem gata de decolare.
În căşti auzim cu toţii că a fost... alarmă de exerciţiu! Mă uit din nou la ei, la colegii mei. Zâmbesc! Chiar dacă a fost doar un exerciţiu pentru verificarea capacităţii de reacţie, am dovedit ceea ce suntem: militari. Şi militarii nu exersează, militarii se instruiesc. Se instruiesc pentru misiuni de luptă, în condiţii reale. Mai ţineţi minte care era termenul de decolare? Eram gata în 20 de minute!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
