Corespondenţă din Afganistan - Colecţia de amintiri
Un lucru absolut fascinant în meseria mea este să descoperi oameni şi să scrii despre ei. Să le pui în faţă un fel de oglindă, să-i laşi să se vadă aşa cum i-ai descoperit şi apoi să le citeşti în ochi încântarea, nedumerirea, ba chiar recunoştinţa ori bucuria că munca, pe care uneori au crezut-o în zadar, este aşezată acolo, frumos, printre literele negre, sculptate cu tuş pe hârtie, ca să o vadă şi alţii, să rămână la gazetă pentru copiii lor, pentru toţi cei dragi. Şi uneori primeşti mesaje de genul: "Până acum ai mei nu ştiau exact cu ce mă ocup. Au aflat şi sunt foarte mândri". Sau: "Aşa de mult s-au bucurat părinţii, că au dat la toată lumea să vadă articolul". Pentru că presa nu este doar despre lucruri negative, doar despre derapaje comportamentale, senzaţional şi violenţă. Poate fi şi despre viaţă, despre lucruri fireşti, despre destine, cariere, despre oameni care pun suflet în ceea ce fac.
Este în biroul de vizavi şi nici prin cap nu-i trece că voi scrie un articol despre el. De fapt, în ultimele zile nici nu prea ne-am văzut. A petrecut zilnic mai mult de 12 ore în faţa unor ecrane, făcând tot felul de calcule care mă depăşesc, simulând transporturi de materiale, de oameni, de armament, de muniţie, tot ce înseamnă mişcare pe calea aerului intra şi în afara teatrului de operaţii. În biroul lui, câteva avioane agăţate cu aţă de tavan se leagănă lent, mişcate de curentul de aer fierbinte ce pătrunde prin fereastra larg deschisă. Dintr-un difuzor mic se aude când muzica anilor '90, când hip-hop or jazz, în funcţie de dispoziţia ascultătorului. Acest om, cu un simţ al umorului inconfundabil, cu un aer uşor boem, ba chiar cu o aparenţă de nepăsare în anumite situaţii, se schimbă total atunci când vine vorba de meseria lui, de planificare, de responsabilitate.
Aşadar, căpitanul Marcel Bădiţă, ofiţerul de stat major la mişcare şi transport al Elementului Naţional de Sprijin, rotaţia a XI-a, este, şi mi-am spus asta de când l-am cunoscut, ceea ce s-ar putea numi lesne un personaj. Şi nu vă imaginaţi, după prima descriere, că este un şoarece de birou. Acolo stă doar când cele trei ecrane îl cheamă pentru tot felul de situaţii, de e-mail-uri, rapoarte, planificări etc. Dar, pe timpul pregătirii transporturilor aeriene este mereu printre militarii care lucreză în camp. Verifică, alături de alţi ofiţeri, conţinutul fiecărui colet în parte, are grijă ca fiecare pachet să fie asigurat, să nu depăşească anumiţi parametri de greutate, de volum, să aibă fişa de însoţire completată corect etc. Şi, mai ales, să respecte cerinţele din procedurile specifice funcţiei sale.
În primele zile în Afganistan l-am însoţit la aeroport, prin diferite birouri unde lucrează, în cea mai mare parte, americani. Părea că se ştiu de o viaţă. Marcel a intrat degajat, s-a îmbrăţişat cu toată lumea (nu erau încă restricţiile impuse de COVID-19) şi a scos din rucsac un mic cadou special pregătit din ţară, spunându-le: "V-am adus ciocolată din România!". Nu ştiu când a avut timp să înveţe atâtea expresii informale în engleză, că uneori am impresia că a trăit într-un cartier din New York. Le ştie, le adaptează, şi le foloseşte în context, astfel încât pare unul de-al lor. Şi chiar este! Mi-am dat seama atunci că un militar pe funcţia lui, care lucrează în permanenţă cu străini, trebuie să fie în primul rând un bun comunicator, să-şi facă uşor şi sincer prieteni, apoi să aibă în sânge arta de a menţine aceste prietenii.
"Marcelino, cum faci de-i ai pe toţi la degetul mic?", glumesc într-o zi, în timp ce mergem la masă. Dar nici nu trebuie să-mi răspundă, pentru că îmi dau seama singur, după alte câteva secvenţe din viaţa de aici. Pur şi simplu căpitanului îi pasă de ceilalţi. Şi asta se vede. Şi văd şi ei, ceilalţi. "Ce faci, Marcel?", îl întreb în altă zi. "Mă duc la aeroport, să aştept un coleg de la Forţele Speciale!", îmi răspunde. Şi se ştie că atunci când ia pe cineva de la aeroport, asta înseamnă mai mult. Îl duce la masă, la locul de cazare, îi explică regulile din bază, îl însoţeşte, dacă e nevoie, acolo unde are treabă. "Păi, nu e şi el de-al nostru? Cum se simte, că nu cunoaşte pe nimeni?", îmi spune. Iar într-o bază de mărimea celei din Kandahar, când ajungi prima dată, senzaţia este unică. Clădirile par toate la fel, sunt de aceeaşi culoare, peste tot pereţi de beton pentru protecţie, buncăre, aceleaşi drumuri prăfuite, care seamănă între ele. Ai impresia că nu te vei putea orienta niciodată. Iar Marcel ştie fiecare colţ de aici. Şi fiecare colţ îl recunoaşte, atunci când trece cu un microbuz Toyota, cu volanul pe dreapta, pe care scrie Forţele Aeriene.
Tot el a fost şi ghidul colegilor din detaşamentul nostru, care au venit pentru prima dată în misiune. Fiecare loc din bază este prezentat cu o poveste, cu un pic de istoric, cu o picanterie. Într-o zi, tot în celebrul microbuz cu volanul pe dreapta, în timp ce ne deplasam către sediul Poliţiei Militare, îmi spune: "Pentru mine contează cel mai mult să fii om. Dincolo de grade, de formule de adresare, de orice. Şi, cel mai tare, mă deranjează atunci când cineva încearcă să mă păcălească. Mai ales că am văzut atâtea încât îmi dau seama foarte repede". După care face o pauză. Intrăm pe All American Boulevard, strada principală din bază. "Vezi peretele acela lovit?" Mă uit atent. Un parapet din beton, de cinci metri înălţime, în dreapta noastră, este destul de afectat. Lovitura este marcată cu vopsea. "Eram aici, în 2017, când l-au nimerit cu o rachetă. Mă aflam vizavi, la vreo cincizeci de metri de locul impactului. S-a auzit groaznic!".
Are multe amintiri din misiunea anterioară. De fapt, aceste poveşti, spuse de militarii care mai participaseră în diferite misiuni atrăgeau ca un magnet ascultătorii care doar îşi imaginau teatrul de operaţii în perioada pregătirii pentru misiune. Fiecare povestea aşa cum îşi amintea, cum se aşezase povestea în mintea lui. Marcel însă mereu le însoţea cu umor, cu farmec. Parcă abia aşteptam să vedem locurile unde urma să ne petrecem şase luni din viaţă. Acum, că suntem aici de trei luni, îl întreb pe Marcel - care cred că şi-a dat seama, între timp, că voi scrie ceva despre el, că prea mult m-am interesat de soarta lui de azi-dimineaţă - ce-i lipseşte cel mai mult de când a plecat de acasă. "Familia, copilul...", îmi răspunde. "Acum vreau să comand ceva, de 1 iunie, să-i ajungă direct acasă. Un dragon, o maşinuţă, mă mai gândesc". Băiatul lui are o colecţie de dragoni, Marcel una de doruri şi amintiri. Din exerciţii, aplicaţii, misiuni. Se pare că fiecare dintre ei este acum pe cale să completeze aceste colecţii.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
