Corespondenţă din Afganistan - Poveşti cu Spiderman, misiuni şi dragoste de carieră
La compania logistică, activităţile nu par deloc asemănătoare cu cele ale unui sfârşit de săptămână obişnuit. Încă de la primele ore, câteva maşini de luptă aşteaptă în campul Elementului Naţional de Sprijin să înceapă revizia. Comandantul de companie, căpitanul Bogdan Bănică, este printre militari şi coordonează activităţile. Cei mai mulţi dintre colegi au mai executat misiuni în teatrele de operaţii şi au un cuvânt de spus celor mai tineri, la prima misiune.
Nu este prima dată când observ că militarii aflaţi în misiune au tendinţa să se raporteze mereu la experienţele anterioare petrecute în teatrul de operaţii, să compare, să povestească, ca şi cum trecutul ar fi mai interesant, mai atractiv, chiar idilic, aşa, filtrat de toate lucrurile negative. Până la urmă, este firesc. În acest mod aveam să îl descopăr pe caporalul clasa a III-a Claudiu Nicuşor Stan, după poveştile din misiunile anterioare. Recunoşti un militar pasionat de ceea ce face de la distanţă, după primele cuvinte, după felul în care vorbeşte despre colegi, despre şefi, despre misiuni ori chiar despre ceea ce îl motivează să continue cariera militară. Caporalul Stan este unul dintre ei. A strâns, în cei 25 de ani petrecuţi în armată, poveşti cât pentru două generaţii.
În Angola a plecat când încă era foarte tânăr, convins că o misiune de menţinere a păcii înseamnă, în primul rând, un gest umanitar pentru semenii greu încercaţi de sărăcie, de foame, de suferinţă. O misiune care avea să-i schimbe viaţa şi pe care o consideră, după atâţia ani, cea mai intensă perioadă pe care a trăit-o. A descoperit acolo frumuseţile stranii ale unei ţări total diferite şi a ajuns în locuri unde ca turist ar fi fost imposibil de călătorit. De fapt, numai pe astfel de tărâmuri l-a dus armata.
Au urmat Albania, când s-a tras asupra convoiului încă de la debarcare, Afganistan, în 2002, odată cu primul detaşament dislocat aici, atunci când militarii stăteau în corturi, se spălau în lavoare militare, se încălzeau cu un godin cu lemne şi se deplasau cu TAB-urile în care temperatura depăşea cu mult 50 de grade Celsius, apoi Irak-ul, în care avea să încerce, chiar din momentul aterizării, o senzaţie de sufocare, la o temperatură de 48 de grade Celsius seara, la sol. Din nou, Afganistan, în 2011, în provincia Lagman, acolo unde, ca şofer, a ieşit în patrule, a văzut locuri interesante, a descoperit o altă civilizaţie. Acum, la cei cincizeci de ani pe care nu-i arată cu una, cu două, militarul este din nou în misiune, în Kandahar.
Stăm de vorbă lângă o maşină pe care o pregăteşte pentru cursă. Aşa, printre picături, îmi povesteşte despre cei trei băieţi ai lui, cel mare, de 19 ani, mijlociul de 13 şi cel mai mic, de numai 3 ani. "Este Spiderman, peste tot se urcă! Trebuie să-mi cumpăr proiector, ca să nu mai tragă de televizor". Râde şi sunt sigur că gândul deja închipuie postura băieţelului de 3 anişori la vederea proiectorului, amuzat de imaginea virtuală de pe perete, de care nu se poate agăţa. "Ceilalţi doi, mai mari", continuă militarul, "iubesc deja cariera militară. I-am luat cu mine peste tot. La festivităţi, la Zilele Porţilor Deschise, la parade. Mergem împreună să tragem cu arme de air soft. Băieţii mei iubesc armata şi mă înţeleg atunci când plec în misiune. Iar soţia a fost şi este conştientă că s-a măritat cu un militar".
Caporalul Stan nu este prea vorbăreţ. Îşi alege cu grijă fiecare cuvânt, îl cântăreşte atent şi apoi îi dă drumul în cadenţă rară, calculat. Simte, cumva, că este un exemplu pentru cei mai tineri. Aşa cum, la rândul său, a avut exemple care l-au modelat frumos, încă de la începutul carierei: "Comandantul nostru de atunci, locotenentul-major Adrian Sîrbu, deşi mai în vârstă decât noi, alerga în fruntea plutonului. Atunci, mi-am spus: dacă el poate, eu cum să nu pot! Acel comandant a fost un model pentru mine". Stan a făcut lupte libere 9 ani, practică air-soft în timpul liber şi se menţine în formă, astfel încât reuşeşte să treacă cu succes toate probele sportive şi vizitele medicale periodice ori pentru misiuni. "Am fost mereu un om curios. Dacă a apărut o staţie nouă (de transmisiuni - n.a.) am vrut să văd cum funcţionează, să o cunosc ca un specialist, să lucrez cu ea. La fel pentru auto. Şi mereu am avut parte de tehnică nouă. Nu pot să rămân mult într-un loc", spune hotărât şi strânge în mână buretele ud, cu care încearcă să îndepărteze nisipul de pe podeaua unei Toyote. Din burete se scurge apa maronie, care se aşază într-o dâră fină, ca o albie aproape secată a unui pârâu afgan. Dar Stan insistă, până ce pârâiaşul dispare de pe hartă, lăsând locul unui negru pământiu, culoarea originală a preşului maşinii.
"Haideţi să mergem la o masă, la umbră, să bem o cafea, şi vă mai povestesc". "Este un om de încredere", intră în vorbă cu noi, comandantul de companie, căpitanul Bogdan Bănică. "La compania logistică sunt multe activităţi curente şi este important pentru mine să am subordonaţi care execută impecabil ordinele, pe care să mă pot baza. Iar caporalul Stan este unul dintre ei. Nu am avut niciodată vreo problemă cu el". "Şi nici nu o să aveţi, domnule căpitan!", intervine Stan. Povesteşte cu drag despre familie, despre băieţi, despre casă. Are multe fotografii, dar pe discuri împrăştiate prin mai multe locuri, pe care îi pare rău că nu poate să mi le arate. Chiar dacă a văzut lumea în misiuni, în condiţii dintre cele mai vitrege, de data aceasta i-a fost cel mai greu. "Stăteau toţi lângă mine, cu lacrimi în ochi. Mi s-a rupt sufletul, când am plecat. Vorba cântecului, <<Şi bărbaţii plâng câteodată>>. Dar, pe cât de greu este momentul despărţirii, pe atât de plăcut va fi cel al revederii".
Mergem împreună să alimenteze camionul blindat pe care îl conduce pe timpul misiunii. Pe traseu, îmi arată porţiuni din bază. Este mai degrabă o călătorie în timp. "Aici, în dreapta, nu era nimic în 2002, când am venit prima dată. Doar corturi şi praf. Foarte mult praf. Uitaţi, aeroportul vechi! Cred că este construit de ruşi. Atunci era pista bombardată, s-a lucrat mult la ea ca să poată fi utilizată". Clădirea aeroportului dezafectat arată ca un buncăr uriaş, cu arcade solide şi uşi ferecate ce par să ascundă multe poveşti nespuse. La orizont, elicopterele survolează munţii. Câte un avion militar sau civil vine la aterizare ori decolează. Mergem o bucată de drum paralel cu pista. După care ne îndepărtăm. "Vedeţi, dincolo de gard era un câmp cu mine antipersonal. Povestea spune că, la un moment dat, chiar aproape de bază, a sărit în aer un dromader. Acolo, în plan îndepărtat, era un depozit de tehnică militară veche, de când au fost ruşii aici. Bucăţi de avioane, de elicoptere, erau strânse şi depozitate acolo".
Ne deplasăm cu viteza regulamentară de 20 de kilometri la oră. Sunt porţiuni unde se permite cu 40. Camionul blindat scutură binişor. Ajungem, la un moment dat, spre marginea bazei, de unde se văd nişte clădiri ce seamănă cu ale noastre din Balta Albă. "Aici erau blocurile ruseşti. Acum nu ştiu ce mai este cu ele, probabil locuiesc afgani", spune, descriind cu mâna un arc de cerc. Câţiva localnici muncesc pământul, dincolo de gardurile bazei. Cu soarele în creştet, la ora 12.00, îşi sapă ogorul uscat. Pe o porţiune de câteva sute de metri, două lumi, total diferite, sunt despărţite de un pământ despre care cu greu ai putea crede că este fertil şi de nişte garduri imposibil de trecut. Fizic ori ideologic. Caporalul Stan povesteşte în continuare. Angola, Albania, Afganistan, Irak, Afganistan şi de la capăt. Da, ar lua-o mereu de la capăt. Pentru că, e simplu: îi place armata! Iar camionul toarce lin, ascultător, în mâinile caporalului, scuturând ritmic din toate încheieturile sale blindate.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
