Corespondenţă din Afganistan - Jurnal de misiune
Îmi oferă cartea în primele zile de misiune în Afganistan. Format A4, cu o cască mare, cât jumătate din coperta I, pe care scrie UN. "Am doar două exemplare, una o citesc băieţii, la companie", îmi spune. "Am făcut-o eu, aşa cum am putut, acum câţiva ani. Pe ea am învăţat să scriu la calculator". Politicos, discret, fără însă a fi timid, fruntaşul Constantin Oprea îmi întinde cartea pe care o deschid imediat ce iese din birou. Recunosc, îmi era dor să evadez într-o altă lume, cu mai multă culoare şi vegetaţie, dar nu chiar în toiul misiunii altcuiva, aşa cum avea să mă trimită acest om care, în urmă cu 25 de ani, transforma la Lubango, în Angola, împreună cu alţi colegi, o magazie plină cu borcane într-o cameră numai bună de locuit, răcoroasă şi mirosind a chirpici şi a var proaspăt.
Acolo, în prima misiune internaţională a Armatei României, a preparat hrana pentru 250 de militari. Acest bucătar priceput, care nu mai ştia cum să se încadreze în termene, cum să împartă proviziile sau cum să isprăvească la timp chinuitorul grătar cu peşte, cerut cu insistenţă de un superior în fiecare seară, avea să descrie admirabil locul de execuţie al "celor certaţi cu legea" din Angola: "Tundawala. Numai stânci. Şi doi versanţi apropiaţi şi foarte abrupţi. Verticali. Condamnaţii au de ales: ori se aruncă singuri, ori sunt serviţi. Pe jos, o mulţime de tuburi de toate calibrele. Jos, pe fundul văii, o grămadă de oase. La cinci metri de buza prăpastiei, pe o stâncă ieşită mai în afară, un cadavru descompus rânjeşte la noi. Miroase groaznic". Închid cartea şi merg în campul Elementului Naţional de Sprijin de aici, din Kandahar. Trebuie să-l cunosc mai bine pe fruntaşul Oprea. Concentrat la igienizarea unui microbuz cu care se transportă mâncare militarilor aflaţi în carantină, nici nu mă observă.
În această perioadă, în care s-a decis retragerea unor militari din teatrele de operaţii în contextul pandemiei de COVID-19, colegii mei sunt cei care se ocupă de primirea, cazarea, hrănirea şi extragerea din teatrul de operaţii, cu o aeronavă militară, a celor care sosesc din diferite baze, pentru repatriere. Observ cum îndepărtează cu migală urmele de nisip de pe Fordul ruginit. Afară sunt peste 40 de grade C. (...) Intră repede în vorbă. Îmi povesteşte cum s-a angajat în armată, în 1993, lăsând în urmă o viaţă cât se poate de atractivă. Ca ospătar-bucătar în Bucureşti câştiga mult. Avea atâţia bani încât uneori uita pe unde îi ascundea. Atunci când mama sa i-a dus un sacou la curăţătorie, a descoperit, chiar acolo, în faţa doamnei care-i spusese cam de sus şi pe un ton acru că nu a îndepărtat nasturii, 5.000 de lei, bancnote nou-nouţe, plasate în buzunarul de la piept. O sumă mare, pentru acele timpuri. Era însă hotărât să înceapă o altfel de viaţă, aşa că s-a înrolat. Direct la poarta unităţii, aşa cum se făcea atunci, în '93. Doi ani mai târziu avea să ajungă bucătar în Angola şi să trăiască aventura vieţii sale, pe care o notează conştiincios în jurnal. "Marţi, 21 noiembrie. Vine angolezul cu băieţelul la pansat. Plânge puştiul de-ţi rupe sufletul. Acum trei zile, în târg, un dobitoc a tras cu arma. Un glonţ a intrat în genunchiul puştiului şi s-a oprit în sânul mamei, care-l ţinea în braţe. (...) La plecare, stau în cadrul uşii şi le fac cu mâna. Tatăl dă din cap în semn de salut. El, cu pumnişorii strânşi, îşi şterge lacrimile de pe obraji. Nu mă vede. Prea mult a plâns şi a răbdat ca să-i mai răspundă unui român la salut şi cred că ar da orice din puţinul lui să poată alerga iar după fluturi. Că au destui şi foarte frumoşi".
Constantin Oprea se opreşte din curăţat Fordul, îşi ridică ochelarii pe frunte şi îmi spune zâmbind. "Sunt multe de povestit". (...) A mai lucrat o vreme în civilie, dar lucrurile nu mai mergeau ca înainte. Era sfârşitul anilor '90, preţurile creşteau de la o zi la alta, câştiga pe o parte, pierdea pe altele, aşa că a revenit în sistem. "Am ajuns la unitatea de unde plecasem, dar nu am mai prins misiunea următoare în Angola. De frustare că nu am putut pleca, pentru că mă trezisem prea târziu, viaţa civilă mi s-a părut din nou tentantă. Dacă ar fi avut cine să mă înveţe! Oricum, am muncit în multe locuri. Ar trebui să mă uit pe cartea de muncă, să vi le spun pe toate".
A lucrat cu succes pentru un lanţ de librării, a fost apoi căutat de altul, a avut perioade bune, în care a câştigat mult, dar a şi pierdut. Nopţile nedormite, stresul şi frustrarea s-au acumulat şi au început să-şi ceară drepturile. Soţia s-a ales cu un diabet pe fond de stres, lui îi era din ce în ce mai greu. "La început peste tot e bine. Apoi oamenii îşi arată adevărata natură. Patronul care mă angajase pentru experienţa mea îşi schimbase atitudinea, nu se mai purta la fel". Aşadar, ca un magnet, armata l-a atras din nou. Suferise o fractură şi era în convalescenţă. Trăia din banii părinţilor, ceea ce-i crea un teribil disconfort. Atunci, soţia sa a văzut o ştire despre mărirea vârstei de angajare în armata pentru soldaţi, gradaţi profesionişti. "Şi iată-mă din nou militar. Am susţinut probele eliminatorii la Breaza, unde am fost primul. Apoi, parcă toate au mers ca unse. Mi-am luat permis de conducre categoria C, am făcut cursul pentru motostivuitor, am obţinut şi alte brevetări şi acum sunt în a doua misiune, aici, în Afganistan". La cei 50 de ani, fruntaşul Constantin Oprea conduce un motostivuitor în Kandahar. Colegii spun că este unul dintre cei mai harnici şi cumsecade oameni. Nu se dă la o parte din faţa muncii şi nu ar mai pleca din armată. A înţeles că fiecare obstacol îşi cere doza de răbdare şi de înţelepciune, pentru că după el se ascund, de regulă, lucrurile bune.
Plec de pe platoul înfierbântat de soarele deşertului, unde colegii sortează bagaje, analizează liste, verifică să corespundă ce este scris pe foi cu materialele din cutii. Deschid din nou jurnalul fruntaşului, la întâmplare. La noi abia a trecut Paştele, la el, acum 25 de ani, era Crăciunul. Şi citesc: "Duminică, 24 decembrie. Acasă, în ţară, e Crăciunul! Oare ce o fi acasă? Noi, aici, am făcut de toate, dar mai ales un brad mare şi frumos, cel mai frumos brad pe care l-am făcut vreodată! Suntem îmbrăcaţi de sărbătoare şi camera noastră, mica noastră casă de aici, de la 8.000 de kilometri de cea adevărată, radiază a sărbătoare. Îmi aduc aminte de casă, de zăpadă, de tot ce facem în acest timp al anului... La întoarcere, mama mi-a promis că mă aşteaptă cu o cutie de zăpadă la frigider". Închid cartea şi încerc să-mi imaginez un nou jurnal, cu momentele de acum. Şi mă apuc de scris.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
