Corespondenţă din Afganistan - "Pe teren, pe teren, la companie!"
Ca o adevărată regină a armelor, Infanteria acoperă aproape tot câmpul tactic şi uneori îi găsim pe infanterişti în alte funcţii şi roluri, dar tot în sprijinul camarazilor din prima linie. Prietenii îi spun Beni. La fel îi spuneau şi colegii din alte armate sau afganii cu care a colaborat în misiunile anterioare. Aveau încredere în el. şi este firesc, mă gândesc, la cât am reuşit să-l cunosc până acum.
Pe căpitanul Bogdan Bănică, comandantul companiei logistice, îl întâlneşti peste tot. Ai impresia că se teleportează prin campul Elementului Naţional de Sprijin. Când este la mentenanţă, când la paletizare, când cocoşat pe vreun pavilion să ajusteze cu subordonaţii o plasă de mascare, mereu cu o unealtă în mână. Se simte bine printre subordonaţi. Le este prieten, are grijă de ei, fără însă a renunţa vreo clipă la autoritatea dată de misiunea pe care o îndeplineşte. Un coleg îmi spunea, la un moment dat, că nu a văzut pe cineva mai potrivit pentru o funcţie. Îl invit să vorbim chiar de Ziua Infanteriei, pentru că Beni este infanterist, la origini. Aşadar, îmi răspunde simplu, atunci când îl întreb ce caută un infanterist într-un detaşament de logistică: "Viaţa m-a purtat prin multe locuri, prin multe unităţi. Infanteria? Sigur că are legătură. Îmi plac mult armele, tragerile, iubesc poligoanele, mă fascinează atunci când am ocazia să particip la o aplicaţie, mai ales când văd cum se transformă atât de frumos de pe hartă, de pe hârtie, în teren. În plus, infanteria are mare legătură cu oamenii, iar mie îmi plac oamenii, îmi place să fiu mereu între ei, să le fiu şi prieten, şi comandant".
De când a pus pentru prima dată piciorul într-o unitate militară, a ştiut că asta i se potriveşte cel mai bine. Deşi este bucureştean, atunci când era militar în termen redus, tot în capitală, prefera mai degrabă să stea cu plutonul unde era gradat decât să meargă acasă. Şi, cumva, de-a lungul timpului, a reuşit să fie un fel de mediator atunci când simţea tensiune în jur, ciocniri de idei, orgolii prea mari. "Probabil că m-a ajutat şi faptul că am făcut nouă ani de lupte. Eram, ca să zic aşa, un fel de ofiţer de legătură între cei care se certau. Şi reuşeam să mă fac respectat de ambele tabere".
De la bunici a învăţat dragostea pentru cei din jur şi a înţeles cât este de important să ajuţi. La ei în casă mereu venea lume, era voie bună, era linişte. Aşa a vrut să facă şi el. Şi i-a ieşit! În prima misiune, în provincia Zabul, a fost ofiţer de legătură. Asigura, pentru batalioanele româneşti care mergeau în patrule, echipaje ale poliţiei sau ale armatei afgane. "Niciodată nu s-a întâmplat să fie probleme, să nu ajungă vreun echipaj afgan ori să întârzie. Am reuşit să mă înţeleg foarte bine cu populaţia locală. Oamenii te simt. Dacă eşti corect, dacă le respecţi religia, dacă îi înţelegi, sunt deschişi şi te ajută în aceeaşi măsură!", continuă căpitanul Bănică. "Am prins Ramadanul în prima misiune. Atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat credinţa. Stăteau toată ziua, în căldura aceea, fără o gură de apă. Atunci aveam şi eu grijă. Puneam la frigider câteva baxuri de apă plată şi seara, după slujbă, le ofeream o apă rece. Am văzut atunci, şi nu voi uita niciodată, un om care a băut deodată din două sticle, aşa era de însetat"
Misiunile l-au făcut pe căpitan să cunoască mai bine oamenii, natura umană, mai degrabă. A învăţat câteva cuvinte în afgană, a văzut mulţi oameni necăjiţi, a încercat să ajute aşa cum a putut, pe fiecare. Într-o seară, a stat cu un lider afgan la un ceai. "Mă invitase la un ceai verde. Mai stăteam de vorbă, schimbam impresii. Era interesant. Îmi aduc însă aminte perfect cum am primit vestea a doua zi. Prietenul meu, sau ce mai rămăsese din el, fusese adus înapoi în bază într-un sac negru, de plastic. A fost cutremurător. Mai văzusem cadavre acolo, dar numai în poze. Atunci am avut un şoc: suntem la război! Dar, nu mă pierd eu aşa uşor cu firea". În aceeaşi misiune avea şi el să treacă razant pe lângă moarte. Poarta pe care trebuia să ajungă într-un obiectiv era încuiată pe dinăuntru, aşa că a mers pe altă parte, gândind că dacă va intra pe poarta principală, va putea deschide şi pentru ceilalţi colegi. Dar, ceva l-a oprit, după o bucată de drum. Nici nu a apucat să se întoarcă bine şi atunci a explodat prima rachetă exact în direcţia spre care se îndrepta. A sărit un gard destul de înalt şi s-a adăpostit. Apoi, alte rachete, alte atacuri. Toate acestea însă înseamnă experienţă de viaţă, de luptă.
În următoare misiune, la Kabul, Beny lucra deja într-un comandament multinaţional, alături de alţi opt ofiţeri. Consilia pe linie de resurse umane un colonel afgan, care-l privea cât se poate de sceptic. "Se uita la mine ciudat. Cum adică, un căpitan să-l consilieze pe el, colonel? Dar eu cunoşteam afganii, ştiam că în curând vom avea o relaţie foarte bună". Şi aşa a fost! Experienţa anterioară, respectul, umanitatea, l-au ajutat şi de data aceasta. Aşa că a mâncat cu ei din aceeaşi farfurie, cu mâna, a băut ceai şi au cooperat excelent. Dar, cumva, simţea că trebuie să facă şi lucruri pentru ai lui, pentru români. "De fiecare dată când ajungeam în Kandahar, mă opream aici, la Elementul Naţional de Sprijin. Mereu mi-am dorit să merg cu ei în misiune, să mă simt util şi pentru români. Şi acum se întâmplă. Avem oameni în carantină, cărora le asigurăm hrana, cazarea. Practic, ENS-ul se ocupă de sprijinul logistic al tuturor structurilor româneşti din teatrul de operaţii Afganistan".
Aproape de finalul discuţiei, îmi spune că nu ar pleca niciodată din armată şi că iubeşte la nebunie ceea ce face. Dar, pe cât de sigur pe el este infanteristul, veteranul cu nouă ani de lupte libere, aflat la a treia misiune într-un teatru de operaţii, pe atât de repede se înduioşează când primeşte un apel din ţară. Băiatul lui, de 9 ani, Matei, într-un prim-plan, în bucătărie, face sărăţele. "Acesta este cel mai greu lucru: să fiu departe de ei!" Îl las pe Beni printre oamenii lui de la companie. "Dacă mai am nevoie de vreun amănunt, bat în perete!", îi spun. Birourile noastre au perete comun, aşa că ar putea fi simplu. Dar nu este. "Slabe şanse să fiu în birou!...", îmi răspunde din uşă. "Pe teren, pe teren, la companie!"
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
