Corespondenţă din Afganistan - Patrula
Aştept această misiune ca pe un eveniment neobişnuit, neaşteptat, ca şi cum ar urma să descopăr o altă lume. Şi simt cum o uşoară adrenalină se insinuează. Îmi pregătesc din timp aparatul, am trei baterii încărcate, carduri goale şi mult chef de muncă. Încep să mă simt ca acum 11 ani, în Laghman, tot în perioada Paştelui, când am fost în acele patrule de zeci de kilometri, prin sate uitate de lume, în care militarii noştri nu ştiau niciodată dacă pun piciorul pe nisip curat sau pe vreo mină antipersonal. Se înainta cu precauţie, timpul avea altă dimensiune, ochii copiilor, pietre de jad, străluceau la vederea unei acadele, iar bătrânii satului păreau smulşi direct din icoane.
Revin în prezent. O patrulă de Poliţie Militară, româno-americană, şi alte forţe specializate în astfel de misiuni, caută substanţe interzise, droguri, colete suspecte, tot felul de indicii, la intrarea în bază. Acolo ajungem. Mă interesează misiunea Poliţiei Militare, mai degrabă, şi asta urmăresc în obiectiv. Pe ceilalţi pare oricum să-i stânjenească aparatul de fotografiat.
Intrarea în bază este pustie. O infrastructură pusă excelent la punct, sisteme de scanare, de monitorizare, garduri impenetrabile, vigilenţă maximă. În ultima vreme, însă, traficul este diminuat până aproape de zero, dată fiind pandemia globală. Câteva camioane, un excavator şi un buldozer amenajează infrastructura din apropierea noastră. Singurul semn de viaţă de pe aici. Echipele analizează fiecare centimetru de gard, fiecare colţ, fiecare tufă de iarbă uscată. Trecem printr-un fel de tunel îngust, care parcă nu se mai termină, făcut din plasă de sârmă. Este drumul pe care îl parcurg civilii afgani care au primit aprobare să intre în bază.
"Nimic suspect!" - este concluzia după aproape o oră de scotocire. Fiecare din echipa care a cercetat zona de intrare merge la treaba lui. Pentru caporalul Cristian Gurău, ziua însă abia începe. Pleacă pe sector, în patrulă. "Suntem în prima linie", îmi spune şi demarează către zona pe care urmează să o cerceteze. "Avem o gamă largă de misiuni. Dar, pe lângă cele standard, referitoare la disciplina în bază, portul regulamentar al ţinutei militare, controlul traficului rutier etc., în fiecare zi apar altele noi. Avem de răspuns multor urgenţe medicale, incendii, diferitelor incidente. Orice se întâmplă în această bază. Lucrăm în permanenţă cu partenerii americani. Avem de învăţat unii de la alţii. Acum, de exemplu, verific tot perimetrul sectorului care îmi este alocat şi dacă sunt solicitat să răspund la un incident, voi face asta în cel mai scurt timp". Procedurile după care se ghidează le-a învăţat pe dinafară. La fel şi baza, străzile, clădirile. "Contează cum relaţionezi cu fiecare, astfel încât personalul să simtă că este respectat, dar în acelaşi timp să se conformeze regulilor de disciplină, pentru că într-o astfel de bază militară există personal din toată lumea, de diferite religii, cu diferite culturi". Este convins de încrederea militarilor din bază în structurile de Poliţie Militară. Militarul petrece multe ori pe zi în maşină, face zeci de kilometri, îşi ia treaba foarte în serios. Când îl întreb dacă este vreo zonă mai periculoasă din bază, îmi răspunde că nu aşa se pune problema. Peste tot poate fi periculos dacă nu-şi fac bine treaba. Prin urmare, poate controla un obiectiv mai important de câteva ori, indiferent dacă a trecut pe la el mai devreme. Vorbim mult. Ca de obicei, discuţia se duce spre tot felul de subiecte. Pe cele mai interesante însă nu le pot scrie aici.
Seara se lasă peste bază aşa cum ne-a obişnuit: brusc, fără niciun avertisment, deodată este beznă, de parcă un duh ar veni să mănânce soarele, să lase totul în praf, în întunericul spart de lumina artificială şi în zornăitul ritmic al generatoarelor de curent, în jurul cărora zeci de insecte par prinse într-un dans nebun al vieţii şi al morţii. Se apropie de lumină cât să fie în siguranţă. Cele mai curajoase cad arse la roţile agregatului. Urmează să mă întâlnesc cu caporalul Nicolae Dragomir care aşteaptă la ora şi locul stabilite. Lângă el, un american cu tatuaj pe toată mâna, barbă şi eşarfă pe o jumătate de faţă, pare să-i fi captat în totalitate atenţia. Caporalul scrie pe o agendă. Unde, când, cum, de ce, prind de la distanţă câteva frânturi de conversaţie. Americanul gesticulează larg, explică. Înţeleg că e vorba de o armă descoperită întâmplător în bază de civilul bărbos, care, după ce a supravegheat-o pentru o perioadă, văzând că nu vine nimeni să o revendice, îl anunţă pe caporalul Dragomir. Acesta cheamă un investigator, care apare în câteva minute. "Este ca şi fratele meu", îmi spune, arătând spre poliţistul american care tocmai a sosit.
Cei doi, americanul şi românul, lucrează în acelaşi schimb, s-au împrietenit, învaţă unii de la alţii. "Să ştiţi că şi ei învaţă de la noi. Eu am cincisprezece ani de armată, cei mai mulţi poliţişti americani sunt în rezervă, militari voluntari. Şi se bucură de experienţa noastră. Şi noi de-a lor, desigur!", continuă caporalul Dragomir. Arma, o mitralieră de companie, încărcată, îşi găseşte loc pe bancheta din spate a maşinii şi urmează să fie predată la secţie. Într-o bază de mărimea celei în care locuim se întâmplă atâtea lucruri încât uneori te întrebi dacă unele nu ţin de domeniul ficţiunii, dacă nu e vorba de vreun scenarist cu multă imaginaţie, care-şi aşteaptă regizorul să pună în film. "Mergem în control la buncăre", îmi spune Dragomir şi plecăm cu Chevroletul blindat în misiunea pe care o au de îndeplinit. Cealaltă maşină de poliţie ne urmează îndeaproape. În centru, pe esplanadă, este destul de pustiu. În ultima vreme, cam aşa este peste tot, ziua, seara. Baza pare un oraş pustiit, care spune poveşti doar prin sunete, jocuri de lumini, indicatoare de circulaţie sau panouri de informare. "Păstraţi distanţa socială! Utilizaţi masca de protecţie! Aveţi grijă de sănătatea voastră şi a colegilor!" La fel spun şi anunţurile prin sistemul de broadcast al bazei, "vocea gigantică", cum i se spune acestei instalaţii de amplificare, cu difuzoare peste tot, din care răsună mesaje de utilitate publică, anunţuri despre exerciţii, alarme, rachete etc. Acum, pe agenda zilei, şi aici, ca oriunde în lume, principala preocupare este sănătatea.
Boardwalk, această esplanadă celebră, altădată plină de magazine cu mătăsuri afgane, bijuterii, obiecte de anticariat, vândute în cea mai mare parte de localnici, a rămas aproape goală. Câteva anunţuri decolorate previn asupra faptului că americanii nu glumesc când vine vorba de hărţuirea sexuală ori discriminare. Altele anunţă slujbe religioase ori diferite informaţii de utilitate publică, dar care amintesc tot de trecut. Într-o poză, cu privirea fixă către spectator, celebra viperă Echis carinatus pare să confirme ceea ce scrie sub fotografie: şarpele care omoară cei mai mulţi oameni anual. Fiind pe locul I în lume, trebuie respectat, mai ales că preferă locurile cu oameni, birouri, case. L-am văzut, de altfel, pe viu, la Pest Cotrol, structura care se ocupă cu prinderea animalelor periculoase din bază.
Poliţiştii intră în fiecare buncăr şi caută atent cu lanterna. Aici personalul se adăposteşte când baza este atacată cu rachete. De aceea, poliţiştii se asigură că buncărele sunt libere, că nu ascund diferite obiecte care ar putea răni pe cei care vin să se adăpostească. De asemenea, se caută droguri, colete suspecte, urme de activitate ilicită. "Nicio zi nu seamănă cu cealaltă", spune Dragomir. "Este incredibil cu câte situaţii ne confruntăm!... De la biciclişti sau conducători auto care nu acordă prioritate, până la situaţii cu adevărat periculoase, precum consum de substanţe interzise. Iar noi suntem cei care intervin primii la orice astfel de situaţie. Răspundem în cel mai scurt timp apelului". Îl întreb şi pe militarul american pe a cărui vestă antiglonţ scrie "Investigator" despre lucrurile care i se par interesante aici. "Există, într-adevăr, zile în care totul se repetă, pare plictisitor", răspunde Brandon Fugate. "Dar, cele mai interesante zile sunt acelea în care aveam cazuri grele, care necesită investigaţii complexe. Chiar acum avem ceva în lucru şi tocmai de aceea nu pot încă să dau prea multe informaţii". Cei doi lucrează cu adevărat ca o echipă. Este interesant cum aici, în deşertul afgan, un român şi un american îndeplinesc cot la cot o misiune atât de importantă pentru securitatea bazei şi se comportă de parcă s-ar şti dintotdeauna. În ultimul buncăr în care intrăm, americanul vede un pachet suspect, o pungă de hârtie umflată, ascunsă într-o gaură a construcţiei din beton armat. Îşi pune mănuşile, cu gesturi naturale, asemeni unui chirurg, ia pachetul şi îl desface cu maximă atenţie. Văd, prin ecranul aparatului, un nor mic de praf ridicându-se din pungă şi îmi spun că Dumnezeul jurnaliştilor există, şi dacă am început documentarea cu o mitralieră descoperită aiurea, sigur asta este seara marilor întâmplări. Investigatorul desface punga. La interior se află alta, pe care o examinează la fel de atent, în acelaşi norişor de praf, apoi spune, mai mult ca pentru sine, vizibil dezamăgit: "Este doar gunoi!".
Investigatorul se retrage. Chevroletul nostru îşi continuă însă deplasarea prin bază. Mergem pe latura de nord. De aici poţi vedea sătenii care lucrează pământul în plină amiază, copii cu oile la păscut, chiar şi un steag afgan, cocoţat pe o movilă de pământ. Noaptea, circulaţia este redusă la maxim. Aici vin uneori să fac fotografii la asfinţit, atunci când am impresia că soarele este singurul punct comun al acestor locuri cu ideea de acasă. Ştiu că într-o oră şi jumătate va inunda cu aceeaşi lumină blândă locurile din care venim. "Un coiot!", exclamă Dragomir, spărgându-mi gândurile în mii de bucăţi. În lumina farurilor apare brusc un fel de maidanez, dar mai mare şi mai slab, cu botul ascuţit ca de vulpe şi coama zbârlită. Caporalul porneşte semnalele acustice şi luminoase, coiotul se zburleşte şi mai tare, o ia la fugă descumpănit, flămând, precum toate vietăţile din afara gardului bazei. Maşina din faţă, un camion, opreşte si ea. Soldatul se amuză. "A crezut că semnalele sunt pentru el".
Mergem mai departe. În seara aceasta mi-am propus să-i întâlnesc pe toţi cei care fac patrulă prin bază. La depozitul de apă este plutonierul-major Alexandru Neagu, pe care îl însoţesc o bucată de drum prin obiectiv. "Sunt în pragul pensiei", îmi spune, "dar mi-am dorit mult să mai plec într-o misiune". Apoi, în timp ce verifică cu lanterna în mână sigiliile unui container, îmi povesteşte despre misiune, despre familie, despre dor şi griji. Pe deasupra însă, mereu accentuat, apare ideea, repetată în diferite moduri: "Noi ne facem treaba. Luăm totul foarte în serios". În timp ce discutăm, un mesaj transmis prin "vocea gigantică" ne comandă ca într-un fim de ficţiune, ca pe un platou de filmare al unui reality-show, să mergem la medic atunci când avem simptome de răceală, să-i încurajăm şi pe alţii s-o facă, să păstrăm distanţa socială, să ne acoperim feţele în locurile aglomerate. O ascultăm liniştiţi, oricum nu ne-am putea înţelege, răsună prea tare în noapte, ne-ar acoperi. La 20 de metri de noi, cele două maşini blindate, inscripţionate, cu farurile aprinse, împrăştiind noaptea şi praful, ne aşteaptă aliniate.
Lăsăm în urmă depozitul de apă, zona patrulată de plutonierul-major Neagu şi mergem spre cel mai sensibil punct al bazei, latura de nord-vest, locul patrulat de caporalul Alexandru Ţapu. Maşina pe care o conduce are blindajul cel mai avansat şi 5.000 de centimetri cubi. "Plus o herghelie de cai putere...", se amuză caporalul, atunci când o accelerează. Maşina are şi un proiector pe laterală, ca să poată vedea gardul, zona exterioară a bazei. "Este ca într-un film cu zombie, am impresia uneori...", glumeşte caporalul. "Pustiu, pustiu. Nici ţipenie de om. Parcă te aştepţi să apară de niciunde creaturile. Staţi, să vă fac loc", îmi spune văzând că mă chinui să înghesui trepiedul şi să-l reglez, cât de cât. Maşinile, deşi sunt foarte mari, nu oferă foarte mult spaţiu la interior. Geamul blindat de la uşa pasagerului pare să-şi facă loc şi înăuntru, consumând din spaţiul şi aşa mic. Caporalul ia arma cu ţeavă lungă, pe care o are mereu la îndemână, pe podeaua maşinii, şi o mută în spate, dar tot aproape de el. "Să o ştiu eu acolo, că e mai bine", spune poliţistul militar, un uriaş care a bătut toţi munţii României. Îl provoc să-mi povestească din ce a mai trăit în misiune. La un moment dat, pe serviciul lui, un afgan a reuşit să treacă de primul gard de sârmă ghimpată. Era drogat şi plin de sânge. Iarna, la câteva grade afară, afganul era dezbrăcat, desculţ. "Şi nu v-a fost frică?", îl întreb. Îmi răspunde simplu: "Nu!"
Proiectorul mătură cu razele gardul bazei. Intrăm într-un perimetru accesibil doar Poliţiei Militare şi transporturilor speciale. Caporalul continuă: "Oamenii sunt parcă din ce în ce mai nervoţi. De când nu mai au voie în grupuri mari, la sala de sport sau în spaţii comune, parcă sunt deranjaţi de orice. Primim apeluri de urgenţă, la miezul nopţii, uneori pentru lucruri banale, precum doi oameni care au ieşit la fumat şi vorbesc. Îi deranjează pe ceilalţi şi ne cheamă". Îmi povesteşte cât de greu i-a fost la început, în prima parte a misiunii. Există patrule de noapte şi de zi. De exemplu, cei din patrulele de noapte îşi iau repere luminoase, clădirile se văd altfel, totul capătă dimensiuni diferite, iar ziua este posibil să se rătăcească, cel puţin la început. "Nu puteam să dorm, în primele zile. Mergeam ore întregi cu harta în mână. Harta este sfântă! Şi aşa am cunoscut baza, care acum mi se pare deja mică. Trebuie să găseşti foarte rapid punctul în care urmează să te deplasezi la urgenţă. Uneori, singurul indiciu pe care îl primeşti este o cifră, indicativul locului în care trebuie să ajungi. Ai câteva secunde să-l descoperi pe hartă. Atunci când învăţam baza, mă orientam după un turn cu două lumini verzi. Oriunde eram, dacă mă pierdeam, luminile erau reperul meu. Ziua n-a mai fost la fel. Nu mai erau luminile...". Râde. Acum îi par şi lui amuzante aceste poveşti de început, dar atunci nu era deloc aşa. Prima plecare în misiune, despărţirea de cei dragi, de copiii mici lăsaţi acasă, timpul scurt pentru adaptare şi executarea impecabilă a misiunii au fost încercările pe care le-a avut de trecut.
Ne întoarcem la secţie. Aici, cu trei monitoare în faţă şi staţii radio la îndemână, ne zâmbeşte sergentul Sarah Stankovich, a cărei voce s-a auzit toată ziua prin staţiile băieţilor. Stankovich nu este deloc zgârcită când vine vorba de aprecieri la adresa românilor, despre care spune că sunt inteligenţi, harnici şi buni camarazi. Dar, despre aceste lucruri deja m-am convins. Plec spre cameră. Este linişte. Doar câte un rătăcit de la vreun schimb de noapte, pe bicicletă sau pe jos. În rest, trafic redus, generatoare care torc motăneşte împrăştiind cu lumină în fluturii ce dansează haotic. Din când în când, câte o maşină mare, cu girofarurile oprite şi însemne de poliţie, trece discret pe lângă mine. Şi, cumva, privesc asta ca pe un semn bun.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
