Corespondenţă din Afganistan - Viaţa, ca o surpriză
În luna aceasta petrecută în Afganistan am avut nenumărate prilejuri de interacţiune în diferite situaţii cu colegii, de la probleme de serviciu până la discuţii generale pe diverse subiecte. Am plecat mereu cu o stare pozitivă de fiecare dată după ce am vorbit cu cei mai tineri dintre ei. Sigur că nu voi trasa acum caracteristici comune pentru o generaţie, precum atoateştiutorii ale căror opinii se ridică deja la nivel de studiu sociologic, ci mă voi limita să spun că i-am privit cu admiraţie încă din momentul în care-şi luau în primire funcţiile, văzându-i cum îşi explică unii altora ce au de făcut, cum se încurajează reciproc ori cât de dezinhibaţi şi plăcuţi sunt atunci când discută cu americanii despre proiecte comune, misiuni, sarcini de îndeplinit.
Locotenentul Alexandra Nebunu face parte dintre ei, din generaţia celor care au avut şansa, în facultate, să studieze în străinătate, prin Programul Erasmus, care cred în corectitudine, dreptate, onestitate şi bună-cuviinţă. De fapt, aceste calităţi aveam să i le remarc din primele momente, de la pregătirea pentru misiune, când îşi spunea punctul de vedere punând fiecare cuvânt la locul lui, fără patimă, echilibrat, astfel încât să fie sigură că mesajul ajunge la destinatar.
Îşi cară raniţa echipată complet pentru teatrul de operaţii, arma şi vesta cu naturaleţe, firesc, fără să încerce să demonstreze ceva. "De fapt, aşa fac încă din Academie. Aşa făceam toate fetele. Voiam să ne demonstrăm în primul rând nouă înşine că putem face faţă tuturor greutăţilor".
Academia Forţelor Terestre a învăţat-o multe. Dar, cel mai important lucru a fost despre limite. "Nu ştiam exact ce pot, nu mai fusesem pusă în situaţii dificile, să văd dacă sunt în stare să le depăşesc. În Academie mi-am dat seama că-mi setasem limitele mult mai jos faţă de cât puteam în realitate. Coborâsem, cumva, dintr-un glob de sticlă, în care mă ţinuseră părinţii până atunci, direct în lumea reală. Şi cred că încercările la care am fost supusă în timpul şcolii şi mai apoi în primii ani de carieră mi-au fost cât se poate de utile, m-au pregătit pentru viaţă, m-au învăţat să privesc lucrurile în ansamblu, pe termen lung".
La început renunţau mulţi. A fost şi ea tentată, dar nu putea accepta eşecul, nu suporta ideea de a da înapoi. Aşa că a rămas, inspirată de comandanţii de la vremea respectivă, care credeau în valori precum onestitate, onoare, respect. Înainte de armată, voia să devină medic, dar asta ar fi însemnat să depindă în continuare de suportul financiar al părinţilor, pe care, cu siguranţă, l-ar fi primit. Însă, dorinţa de independenţă şi o ecranizare a unei frumoase poveşti de dragoste şi de război, "Pearl Harbour", au înclinat decisiv balanţa către cariera militară. Toată familia s-a împotrivit. Singura care a susţinut-o a fost mama ei.
"Acum sunt toţi mândri de mine, se bucură că sunt ofiţer. Atunci credeau că nu sunt făcută pentru asta, că va îmi va fi prea greu". Are o familie mare, pe care o iubeşte. Din acest motiv, în copilărie nu a simţit neapărat nevoia de prieteni. Şi-a dat seama cât sunt de importanţi tot în Academie. "Am învăţat ce înseamnă să ne susţinem unii pe alţii, să fim un colectiv unit, să preţuim o prietenie care, de altfel, a rezistat în timp".
Tot în studenţie a reuşit, în urma unei selecţii dure, să meargă la Universitatea de Studii de Război, în Polonia. Acolo a văzut ce înseamnă un program internaţional de studii, o experienţă multiculturală, camaraderia cu studenţi militari şi civili din UE sau din afara Uniunii, să vorbeşti liber unui public mare şi să obţii rezultate bune în urma unui efort susţinut. Astfel că lucrarea de licenţă şi-a redactat-o în limba engleză, având doi coordonatori, român şi polonez. "Iniţial, îmi era greu să vorbesc în public. Dar, odată cu participarea la diferite sesiuni de comunicări ştiinţifice, mi-am dat seama că barierele sunt doar în mintea mea şi nu au vreun fundament".
Primii subordonaţi pe care i-a avut când era comandant de pluton, în jur de 40, o priveau, la început, cu un soi de neîncredere. Îi deranja mai degrabă tinereţea ei asociată cu lipsa de experienţă. "Mă bucur foarte mult să văd că, după atâţia ani, mă întâlnesc cu oameni din pluton care îmi spun că i-am inspirat, că i-am ajutat, că am fost un comandant bun pentru ei. M-am întâlnit cu un fost subordonat chiar aici, în Afganistan. Pentru mine contează foarte mult aprecierile lor".
Convinsă că standardele înalte şi respectul de sine sunt valorile după care trebuie să se ghideze, îmi mărturiseşte că preferă, atunci când ajunge într-un loc nou, să suporte mai degrabă presiunile celor din jur şi să facă lucrurile ca la carte, să schimbe, dacă e nevoie, obiceiul locului, decât să fie prietenă cu toată lumea, ştiind că a încălcat normele. Aşa a fost învăţată, aşa crede, nu poate altfel! Dar, stilul după care avea să se ghideze toată viaţa a dat din nou rezultate. Subordonaţii se conving în timp de intenţiile ei bune. Are şi acum oameni din primul pluton care o sună, care-i scriu. "Cred că trebuie să vezi dincolo de aparenţe. Dincolo de atitudinile de moment pe care le au oamenii. Să încerci să înţelegi cauza care le generează, ce stă în spatele supărării, furiei, nemulţumirii. Cea mai mare satisfacţie este atunci când simt că pot să ajut. Să fiu utilă. Şi să aduc, chiar şi cu un zâmbet, cu o vorbă bună, un pic de fericire în sufletul oamenilor. Avem nevoie şi de astfel de lucruri în armată, chiar dacă în esenţă suntem educaţi să fim mai duri".
O întreb acum, în Afganistan, ce contează cel mai mult pentru ea, după ce valori îşi ghidează viaţa, şi îmi răspunde simplu că lucrurile mici, făcute aşa cum trebuie, conduc, în timp, la cele măreţe. "Mă bucur că sunt aici, că am ocazia să înţeleg logistica la un alt nivel şi poate să aduc un plus în microstructura în care îmi desfăşor activitatea în ţară, învăţând lucruri noi de la membrii Coaliţiei, care sunt deschişi, prietenoşi, gata mereu să ne sprijine în proiectele noastre. Mă bucur să-i cunosc şi să le observ felul de a lucra, de a înţelege lucrurile".
Am discutat chiar de ziua ei, pe 28 martie, când a împlinit 28 de ani. Am întrebat-o unde se vede peste zece ani. A zâmbit. În urmă cu zece ani s-a hotărât să aleagă cariera militară. Atunci i-a promis mamei ei că nu va pleca în misiuni periculoase. "Desigur că nu m-aş fi văzut în Afganistan, de ziua mea. Dar, viaţa mi-a oferit mereu surprize interesante, aşa că pot doar să spun că le aştept cu drag şi pe următoarele, fără să mă gândesc la ce voi face peste zece ani". Când am întrebat-o ce o motivează în cariera militară mi-a spus, fără să stea prea mult pe gânduri, că a rămas fidelă cuvintelor scrise pe clădirile Academiei Forţelor Terestre, în vremea când era studentă: Onoare, Cinste, Patrie, Datorie!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
