Interviu Carmen Ene, psiholog: "Toată lumea recunoaşte când are probleme sufleteşti, dar nimeni nu recunoaşte când nu are o ordine în gândire!"

Written by A consemnat Luana ARSENE on 19 Decembrie 2019.

- Ce ne poţi spune despre tine şi domeniul pe care-l practici? Ce presupune meseria de psiholog?
- Nu-i nimic întâmplător în viaţa noastră! Nu eu am ales meseria, ci ea m-a ales pe mine. Sunt psiholog de 9 ani, am specializări pe clinică, în psihologia muncii, psihologia organizaţională şi în transporturi, sunt mediator metoda Feuerstein şi vicepreşedintele filialei jud. Argeş în cadrul APAR - Asociaţia Psihologilor Atestaţi din România. Alegerea acestei profesii a fost un moment de schimbare radicală în viaţa mea. A fi psiholog nu este o meserie, ci o vocaţie! Toate meseriile care implică munca directă cu omul sunt, de fapt, vocaţionale - sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Să fii psiholog este fascinant, dar şi riscant, implică dragoste de oameni, responsabilitate, răbdare, dăruire şi autoşlefuire continuă. Trebuie să înţelegem că un psiholog nu face EL ceva pentru pacient, nu este ca un mecanic de maşini, să spunem. El este un însoţitor, un sprijin pe drumul regăsirii de sine a pacientului. Psihologul este doar un instrument cu ajutorul căruia clientul/pacientul îşi descoperă sensul vieţii, neputinţele şi puterile, umbrele şi luminile, se descoperă pe sine ca unicat în armonie cu sine şi cu lumea. E ca atunci când trebuie să intri în beciul casei tale, unde nu ai mai intrat de foarte mulţi ani şi dintr-odată ţi se face frică. Ei bine, dacă mai e cineva cu tine, ai altă inimă, îţi găseşti curajul să intri şi să cercetezi. Interacţiunea cu psihicul omului este un domeniu extrem de complex, care cere la fel de mult de la pacient pe cât cere de la psiholog. Sunt suişuri şi coborâşuri pe acest drum, cotituri surprinzătoare şi limitări omeneşti. În ce mă priveşte, profesia de psiholog mă împlineşte.
- Cum reuşeşti să te detaşezi de problemele cu care te încarcă pacienţii care trec pragul cabinetului tău?
- Nu trebuie să te detaşezi de problemele clientului/pacientului, pentru că detaşându-te nu mai cauţi soluţii la problemele lui. Dar nu trebuie să te concentrezi pe problemă, odată ce ai depistat-o, ci trebuie să te focalizezi pe soluţie - de aceea vine pacientul la cabinet. La fel este în viaţa personală a fiecăruia: dacă eu mă "detaşez" de faptul că mi s-a dus firul la ciorap chiar înainte de a intra în sala unde are loc o petrecere de Revelion, intru nepăsătoare şi risc să ridic sprâncenele comesenilor. Dacă nu mă detaşez şi rămân "agăţată" de problema ivită, mă opresc la intrare şi încep să plâng neputincioasă şi mi s-a stricat toată seara. Dar dacă mă concentrez pe găsirea unei soluţii, atunci e posibil ca în cel mai scurt timp să fac rost de o nouă pereche de ciorapi, să intru la petrecere şi să am o foarte frumoasă seară de Revelion. Nu te detaşezi de problemele pacientului, ci te străduieşti să găseşti împreună cu el soluţii. Sigur, suntem oameni şi uneori este posibil să ai garda jos, să depăşeşti pragul empatiei sănătoase şi te implici afectiv mai mult decât trebuie, te trezeşti că te afectează problemele cu care vin oamenii la tine. Dacă se întâmplă asta, atunci problema pacientului devine una personală a psihoterapeutului. În acest caz, acesta trebuie să acţioneze urgent asupra propriilor trăiri şi emoţii. Etica profesională ne învaţă că, dacă se întâmplă un astfel de transfer, este de preferat să se întrerupă relaţia terapeutică şi să se redirecţioneze, eventual, pacientul către un alt coleg psiholog.
- Din varii motive, românii priveau, în trecut, cu suspiciune persoanele care apelau la un psiholog. S-a schimbat această atitudine?
- Încă mai sunt reţineri, convingeri personale... Mai uşor se îndreaptă omul către psihiatru decât către psiholog. Pare paradoxal, dar nu este deloc aşa. Vă dau un exemplu: o familie care are o casă săracă, lipsită de tot confortul, cu mobilă veche, nu este reticentă în a primi musafiri, pentru că atât are şi atât poate oferi; dar în casa bogată, care are tot ce este necesar confortului, de la sticlărie până la mobilă, gazda este extrem de jenată şi reticentă în a primi musafiri dacă praful nu e şters şi casa e-n dezordine. Asta este diferenţa între psihologie şi psihiatrie: eşti mai jenat dacă nu ai făcut curat decât dacă ai o casă sărăcăcioasă! Psihologia se ocupă de organizare, ordonare şi curăţenie; psihiatria gestionează lipsuri şi neputinţe de ordin medical.
Spunem adesea: trebuie să-mi limpezesc mintea, să-mi adun gândurile, să-mi pun mintea în ordine. Acest reflex vine din necesitatea de a înţelege - ce? Pe mine, lumea, universul, trecutul, prezentul, viaţa în sine, stările mele, ale celui de lângă mine etc. Toată lumea recunoaşte când are probleme sufleteşti, dar nimeni nu recunoaşte când nu are o ordine în gândire. Noi vindecăm sufletul, rănile lui, neîmpăcările lui lucrând cu mintea. Ordinea şi aşezarea minţii sunt cheia, pentru că aşezarea minţii aduce după sine atitudinea corectă în faţa diverselor probleme, iar atitudinea bună aduce şi inimă liniştită, împăcată.
- Care consideri că sunt cele mai mari probleme psihologice cu care se confruntă românii? Ce tipologii de oameni vin în mod deosebit la psiholog?
- Depresia este afecţiunea cel mai des întâlnită nu numai în ţara noastră, ci şi la nivel mondial. Conform statisticilor, peste 120 de milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie. În afara ei, noi vorbim foarte des despre stres. Deşi în mare parte stresul este constructiv - fiind o reacţie la modificările de mediu, aduce după sine adaptarea la mediu - atunci când schimbările sunt prea rapide, aşteptările nu se împlinesc şi evenimentele ne depăşesc, stresul produce confuzie şi dezechilibru, mai ales în persoanele care nu pot ţine pasul cu "vremurile" sau cu evenimentele, sau care refuză efectiv schimbarea. Când ne referim la persoanele care caută un psiholog, nu putem vorbi despre tipologii anume, pentru că lucrurile nu sunt aşa de simple. Cei care vin la cabinet o fac cu un complex de simptome, care diferă de la o persoană la alta - şi asta este o confirmare a faptului că suntem unici.
- Petrecem tot mai mult timp pe reţelele de socializare. Unii îşi caută/găsesc parteneri, alţii se hrănesc cu numărul de like-uri şi comentarii primite, sau se folosesc de reţelele de socializare pentru a-şi "vărsa" frustrările, creându-şi o imagine falsă. Cât de mult ne poate influenţa acest aspect viaţa?
- Sunt multe de spus cu privire la efectele reţelelor de socializare, aparent cel mai generos vehicul de comunicare al zilelor noastre. Oamenii utilizează aceste platforme pentru multe lucruri: pentru socializare, găsirea şi distribuirea de informaţii, pentru cumpărături sau, pur şi simplu, ca divertisment. Vă referiţi la acele persoane care au tendinţa să folosească platformele de socializare pentru a-şi rezolva diverse probleme de ordin emoţional, de care sunt sau nu conştiente. Lipsa încrederii în sine, tendinţa spre perfecţionism, teama de propriile eşecuri, nevoia de a fi văzut, admirat - toate acestea ne pot trimite în virtual, "unde totul e posibil cu un click". Din păcate, însă, cufundarea excesivă în această realitate virtuală nu ne scoate din anonimat ci, dimpotrivă, ne aruncă în anonimat şi ne îndepărtează de propriul EU, ne slăbeşte mecanismele şi capacitatea de a ne călăuzi în viaţă.
- Pentru că tot ai vorbit despre nevoia de a fi văzut, admirat, aş vrea să abordezi puţin şi tema narcisismului… Cât de mult trebuie să ne apreciem şi care-i limita care duce către extremă?
- Narcisismul este considerat în psihologie o tulburare mentală. Narcisistul este, pe scurt, o persoană îndrăgostită de sine, dar de o imagine a sa idealizată şi grandioasă - exagerată, adică. Cu toţii ştim că apa, aerul, hrana şi somnul ne sunt vitale. Totuşi, dacă sunt duse la extrem pot chiar să ne ucidă! La fel se întâmplă cu tot ce este în exces. Narcisismul, manifestat printr-un exces de grandoare, prin lipsa empatiei, nevoia intensă de a fi admirat, sentimentul exagerat al importanţei de sine, poate produce în timp dificultăţi de adaptare la schimbările, limitările fizice, psihice şi ocupaţionale care sunt inevitabile în procesul de îmbătrânire. Pe scurt, pentru a nu deveni un narcisist, trebuie să învăţăm să ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre, să ne dezvoltăm simţul proporţiei, să ne dezvoltăm inteligenţa emoţională, de unde decurge empatia, compasiunea, atenţia către celălalt, comunicarea şi capacitatea de construi relaţii puternice şi stabile.
- Ne izbim tot mai des de sintagma "depresia - boala secolului". Vreau să ne ajuţi să facem diferenţa între un depresiv, un anxios şi un psihopat. Ştiu că de multe ori există confuzii în acest sens...
- Depresivul este persoana care nu-şi găseşte resurse, are ca temă principală "lipsa" valorii personale, a speranţei, a iubirii etc. Depresivul manifestă nesiguranţă, tristeţe, apatie, devalorizare, insomnie, sentimente de vinovăţie. Efectele depresiei sunt nefericirea, autodevalorizarea, retragerea socială etc., putând duce în final la ideaţie, tentativă sau chiar punere în act a suicidului. Anxiosul este cel care trăieşte emoţii neplăcute de spaimă faţă de evenimente anticipate - ca emoţie de nivel normal este adaptativă, necesară supravieţuirii. Anxietatea poate tinde către patologic, producând deteriorare psiho-socio-profesională, manifestând nelinişte, catastrofizare, hipervigilenţă. Are ca temă principală "pierderea" controlului asupra situaţiilor, persoanelor, abilităţilor personale etc. Psihopatul suferă de sindromul adaptării defectuoase a trăsăturilor sale de personalitate, adaptare care se poziţionează între normal şi patologic. Psihopatia debutează în adolescenţă sau la tinereţe şi se manifestă la nivel cognitiv, social, afectiv şi la nivelul impulsurilor.
- Trăim într-o lume guvernată de stres, crize de timp, lipsuri etc. Un sfat pentru ca oamenii să-şi menţină calmul şi să găsească o cale de relaxare?...
- Primul pas este schimbarea atitudinii în faţa stresului, a crizei de timp, a lipsurilor etc. Este important să căutăm strategii noi de rezolvare a problemelor, să le confruntăm, să le facem faţă. Benefic este să ne "aventurăm" în activităţi/proiecte plăcute, hobby-uri, să-i acceptăm alături de noi pe cei care ne inspiră siguranţă şi suport, ne menţin starea de fericire şi confort. Putem - şi este important - să ne bucurăm de timpul nostru cu noi înşine, timp în care putem exersa relaxarea contemplând ceea ce avem şi "numărând" binecuvântările şi lucrurile bune din viaţa noastră, îndepărtându-ne astfel de gândurile toxice legate de ce ne lipseşte, ce ne încurcă, ce ne oboseşte etc. Când suntem pregătiţi, putem îndrăzni să identificăm factorii care ne creează stres, ne suprasolicită, ne strică buna dispoziţie, sau ne fac să ne pierdem calmul. Nimic nu este întâmplător în viaţa noastră, şi atât timp cât nu acceptăm că sunt şi lucruri care nu depind de noi, dar ne încăpăţânăm totuşi să le rezolvăm sau să le schimbăm, viaţa noastră va fi o continuă luptă şi un stres continuu!
- Statisticile arată că sunt tot mai puţine căsătorii şi tot mai multe divorţuri. Astfel, în România, la fiecare 4 minute divorţează un cuplu! Tot statistic, principala cauză a divorţului o reprezintă infidelitatea. De ce înşelăm şi din ce alte cauze tot mai multe cupluri nu rezistă?
- Este o realitate dureroasă, din păcate... Deşi ne extenuăm fizic şi psihic pe drumul realizării unei cariere, ne propunem ţinte intelectuale sau materiale şi investim tot efortul în ele, cea mai mare realizare a omului rămâne cuplul şi, consecinţa acestuia, familia. Cât de mult investim în construirea unei căsnicii? Iar o astfel de construcţie puternică, stabilă şi roditoare nu se poate realiza decât dacă ambii parteneri o înţeleg ca rost, ca scop care depăşeşte cu mult scopurile personale. Infidelitatea în cuplu are multe motive sau chiar un complex de motive. Paradoxal, însă, de multe ori nici măcar partenerul infidel nu ştie să răspundă la întrebarea de ce înşeală. Poate fi vorba despre o trăsătură de personalitate, de o comunicare defectuoasă, de plictiseală, de pierderea interesului, inclusiv cel sexual, asupra partenerului/partenerei, tendinţa spre diversitate, curiozitatea, stereotipurile, disponibilitatea etc. Dacă admitem că omul, în general, nu se mulţumeşte cu ce are şi doreşte mereu mai mult sau altceva, înţelegem că FIDELITATEA este, în ultimă instanţă, o problemă de autocunoaştere, autocontrol şi angajament. Alte cauze ale divorţului? În primul rând căsătoria la vârste mult prea tinere, un declin moral, aşteptările nerealiste, comportamentele inadecvate ale partenerului, coabitarea partenerilor prea mult timp înainte de căsătorie, abuzurile, certurile, lipsurile materiale, agresiunile ce pot determina comportament de tip "răzbunare" - "să vadă şi el/ea cum este!"
- Există "ingrediente" de bază care ne pot ajuta să avem o relaţie de cuplu fericită pe termen lung?
- S-a constatat, de exemplu, în urma cercetărilor din ultimele decenii, că sunt mai durabile căsniciile în care partenerii aparţin unei religii. Factorul moral - gândirea şi acţiunea morală - este crucial în pregătirea pentru formarea unui cuplu fericit şi rezistent în timp. Pe de altă parte, poate ar trebui schimbată atitudinea noastră faţă de cuplu, adică, nu trebuie să ne propunem să găsim partenerul potrivit, ci să ne străduim să fim partenerul potrivit. De ce spun asta, pentru că nu cuplul te face fericit, ci doar tu eşti sau nu eşti fericit în căsnicie. Iar tu eşti fericit în măsura în care iubeşti, pentru că te angajezi cu bucurie să mergi alături de celălalt la bine şi la greu. Deci, dragostea este un ingredient vital, care măreşte şansele conturării unui cuplu fericit. Alt ingredient este fidelitatea faţă de partener, care implică - aşa cum am spus mai sus - autocunoaştere, autocontrol şi angajament. Un cuplu sănătos este un cuplu fericit. O condiţie a sănătăţii este aceea de a recunoaşte că suntem diferiţi, că nu suntem perfecţi, că putem face greşeli şi avem nevoie de iertare.
Încrederea în celălalt este, iarăşi, un ingredient fundamental necesar unui cuplu de succes. Fără încredere, toate cele bune se distrug cu timpul şi toate cele rele se înmulţesc şi se adâncesc! În tumultul vremurilor pe care le trăim, ne rămâne adesea foarte puţin timp la dispoziţie pentru a-l petrece împreună cu partenerul. Fiind puţin, esenţial este să fie de calitate. Este o ocazie extraordinară de a ne redescoperi unul pe altul, de a ne asculta, înţelege şi cunoaşte şi mai în profunzime. Comunicarea, trăsătură indispensabilă a omului, este cu atât mai importantă în relaţia de cuplu. Nu a rosti, ci a exprima, şi nu a auzi, ci a asculta - este radiografia comunicării! În lipsa comunicării, relaţia dintre parteneri nu este altceva decât dialogul surzilor.
- Cele mai multe sinucideri (dar şi multe crime) au la bază suferinţa de natură amoroasă. De ce unele persoane nu acceptă terminarea unei relaţii, rămân ancorate în trecut, ba chiar au tendinţa de a încerca să facă rău, să se răzbune?...
- Vorbim aici despre dependenţă. Tentativa de sinucidere, sinuciderea şi crima din amor sunt manifestări extreme ale dependenţei de partener sau de relaţie. În orice fel de dependenţă (de alcool, de droguri, de comportament, de relaţie, de partener, de medicamente etc.), o persoană îşi pierdere capacitatea de autocontrol, sfârşind prin a fi controlat de substanţă, comportament sau relaţie - obiectul dependenţei reprezentând singurul sens al vieţii dependentului. Când există ameninţarea ca o relaţie să se termine sau chiar s-a rupt, dependentul de amor încearcă de cele mai multe ori să înlocuiască această dependenţă cu altă dependenţă - de alcool, droguri, sex etc. Suferinţa sufletească generată de ruptura unei relaţii poate, în unele cazuri, să atingă niveluri extreme, partenerul "respins" ajungând la obsesii, disperare şi comportament distructiv, pentru că se simte abandonat, trădat. Acesta este punctul în care poate apărea tentativa de sinucidere, sinuciderea sau chiar crima. Cel respins încearcă cu disperare să îşi ia "drogul", adică să îşi aducă iubitul/iubita înapoi. Obsesia patologică a partenerului dependent poate să ducă la dorinţa de răzbunare, la dorinţa de a pedepsi partenerul (sau altă persoană, chiar) pentru agonia insuportabilă pe care o resimte dependentul. Aici avem de-a face cu aşa-numita crimă pasională. Repet, atunci când vorbim despre un sinucigaş sau criminal din amor, vorbim despre lipsa oricărui alt sens în viaţa acestuia în afară de relaţia cu partenerul său. Dependentul, obsesivul patologic de amor anulează toate sensurile şi scopurile vieţii sale, iar în momentul în care intervine ruptura şi separaţia - adică dispare unicul sens al existenţei sale - dependentul nu vede altă rezolvare decât în gesturile extreme menţionate deja. Vindecarea dependenţilor de amor este un drum greu, dureros, spre găsirea celorlalte sensuri ale vieţii - la fel ca în cazul oricărei alte dependenţe - un drum care necesită voinţă şi, de multe ori, rezolvarea unor probleme care ţin de unele tulburări psihice sau de o personalitate deteriorată.
- Îţi mulţumesc! Succes şi Sărbători Fericite!
- Sărbători binecuvântate!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!