Jurnal de misiune - Episodul 22
29 iulie. Seara trecută, când soarele se ascundea după munţi, un avion a adus în Afganistan dulcele grai ardelenesc. Pe pista bazei militare din Kandahar au sosit primii "Şoimi ai Carpaţilor", bistriţenii pe care îi aşteptam cu atâta nerăbdare, pentru că zecile de bărbaţi cu accentul lui Ilarion Ciobanu ne dau semnalul că începem să terminăm misiunea. În câteva ore mă îmbrăţişam deja cu foşti colegi de academie, cu oameni cu care am trăit anii frumoşi de studenţie militară în Sibiu. Anii ce au trecut nu ne-au schimbat aproape deloc, doar că vorbim acum şi despre copiii noştri! Cu căpitanul Şoptea, cred că după terminarea Academiei m-am văzut doar în Afganistan. I-am zis în seara aceasta că zilele vor zbura incredibil. Îmi este prea drag însă pentru a nu-i spune că dorul nu pierde nicio bătălie în Afganistan. Când am plecat, târziu, spre campul românesc, am simţit printre băieţii mei adierea frumoasă a augustului de care ne mai despart două zile, a augustului ce părea în ianuarie că va veni peste o eternitate.
Pe la prânz, primii "lei" din compania mea au ajuns acasă. Viorel Băduleanu mi-a trimis o fotografie. În faţa casei lui, înconjurat de flori, de cele două fete şi de mama lor, mi-a părut mai tânăr decât ieri. În ochii lui nu am mai văzut nicio urmă a Afganistanului. Mi-a lăsat şi un mesaj: "Dacă raiul este pe Pământ, eu am ajuns în rai!" Am privit raiul lui Viorel minute multe. Şi m-am bucurat pentru el!
31 iulie. Înainte ca soarele să trimită săgeţile lui de foc asupra bazei, pe platoul din spatele capelei au fost avansaţi mai mulţi militari. Printre ei şi doi sublocotenenţi din Compania "Lions", Sebastian Dinu şi Ştefan Andrei. De azi, din punctul de comandă, "praetorienii" vor fi conduşi de căpitanul Chiriac, iar "tigrii" ce ne salută la fiecare ieşire din bază, de maiorul Fica. Sunt sigur că anii mulţi de carieră militară ce stau să vină nu le vor şterge din amintire ziua aceasta.
De azi, în baza noastră sunt multe body-team-uri. Rar vezi un "vultur al Carpaţilor" fără să aibă un "şoim" lângă el. Peste câteva zile vom începe misiunile în comun, iar comandanţii noştri de plutoane le vor preda drumurile de praf şi de piatră, prieteniile de neînţeles poate cu afganii ce îmbracă haină militară, temerile şi locurile care oferă o oarecare siguranţă. Şi micii lideri de la Bistriţa sunt majoritatea la prima misiune, dar simt în privirile lor că vor continua munca fantastică a băieţilor noştri. Seara, în unele camere, Ardealul s-a făcut simţit din nou, prin mâncarea de acasă, ce ne-a adus un pic şi mai aproape de România.
1 august. Azi, Călinuţul meu a împlinit doi ani. Iar eu m-am gândit toată ziua că un sfert din zilele lui am fost departe de el şi l-am văzut crescând pe display-ul acestui telefon pe care de şase luni îmi scriu şi jurnalul. Călin are mai mulţi dinţi, spune multe cuvinte, zâmbeşte mai mereu, mă caută în toate telefoanele din Câmpulung şi de câteva zile încearcă să mă sărute prin telefon. Mi-am făcut azi o promisiune pe care nu ştiu sigur dacă o să o pot respecta: nu voi mai pierde niciodată atâtea zile din viaţa copiilor mei!
Este încă foarte cald în Afganistan, deşi gradele au coborât sub 40. Este agitaţie în bază, "şoimii" ar vrea să cunoască totul repede, sunt peste tot, în faţa monitoarelor, pe maşinile de luptă, în sălile de şedinţe. În seara aceasta, porţile campului s-au deschis, iar maşinile de luptă ce au ieşit duceau în noaptea sinistră ce se lăsa asupra Kandaharului plutoanele lui Alex Botoşer şi Alex Găitan. Amândoi şi-au sărbătorit ziua de naştere azi. Pe sublocotenentul de la "Pantere" l-a aşteptat încă din noaptea trecută logodnica lui, Deniz, pe un scaun din punctul de comandă, urmărindu-i pe monitoare fiecare mişcare, pentru a fi prima care îi spune, la întoarcere, "La mulţi ani!", iar "leul" meu a zâmbit alături de tot plutonul după-amiază, la terasa noastră din camp. Din alt punct de comandă, locotenentul Gherman, născut şi el tot într-o zi de 1 august, monitoriza patrulele celor doi sărbătoriţi. Am încheiat ziua privind pe displayul telefonului marea din ochii lui Călin!
2 august. De azi, în fiecare patrulă este un pic din frumosul nostru Ardeal. Şi va fi din ce în ce mai mult, cu cât mai des avioane vor duce oameni peste mări şi ţări, în orăşelul de munte din Muscel şi vor aduce aici bărbaţi din Bistriţa, cu şoimul pe emblemele de pe mânecile vestoanelor. Sunt neliniştit, dar sper ca amestecul acesta de oameni care sunt la ultimile misiuni cu alţii care descoperă Afganistanul să fie condimentat cu multă, multă atenţie. Am încredere în comandanţii de plutoane de la "lei" şi de la "pantere", ei au fost sufletul misiunii noastre. Îi simt obosiţi şi încerc des să îi determin să-şi folosească la maxim ultimile resurse. Ei sunt cei mai puternici români din ţara de praf şi de piatră!
Seara m-a adus iar în faţa telefonului. David mi-a spus că părinţii unui copil de la bloc au venit acasă dintr-o ţară străină fără să îl anunţe, în timp ce ei se jucau afară. Şi el a fost martorul frumoasei revederi. Mi-a spus că i-ar plăcea să vin şi eu aşa, neanunţat şi mai devreme de septembrie. Apoi a zis că a udat cu lacrimi telefonul mamei şi că poate îl va certa, că plânge de dor, dar că o doamnă profesoară din tabăra de engleză i-a spus că este normal să plângă şi băieţii, pentru că lacrimile "te descarcă". Mi-a mai spus că dacă aş fi acasă, m-ar îmbrăţişa o jumătate de oră, că a ajuns la pagina cu "Vis" din cartea-calendar cu poezii ale lui Eminescu şi că mai sunt totuşi multe pagini de dat, multe poeme de citit. Mi-am dat seama în seara aceasta că profesoara din tabăra de engleză avea dreptate. De mâine continuăm misiunile, cu din ce în ce mai mulţi "şoimi" printre noi!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
