Jurnal de misiune - Episodul 21
21 iulie. Timpul îşi picură secundele în infinitul ocean al trecutului, dimineţile cu patrule plecând pe drumurile de praf şi de piatră, serile caniculare cu plutoane plecate până în miez de noapte sunt toate la fel, doar indicativul celui din spatele staţiei radio este altul. Comandanţii de plutoane, majoritatea având 24 sau 25 ani, băieţii care îmi păreau abia ieşiţi din adolescenţă în autobuzul ce ne ducea în ianuarie de la Câmpulung către Baza 90 Aeriană au acum în priviri umbrele maturizării forţate de care eram sigur încă din noaptea aceea de iarnă că va veni. Sunt obosiţi şi nu este o oboseală fizică. Am însă siguranţa că ei nu au fost seduşi de vuietul zilnic al avioanelor care peste mai puţin de două luni îi va duce pe toţi acasă. Şi ştiu sigur că atunci când vor ajunge în casele părinţilor, umbrele acestea din ochii lor nu vor trece neobservate.
Sunt şase luni de când îi urmăresc zilnic, verificând legăturile radio, pregătindu-şi oamenii pentru misiuni, plecând şi întorcându-se în baza militară unde au devenit bărbaţi şi comandanţi adevăraţi. În dimineaţa aceasta, patru "lei" din compania mea au aflat ziua în care vor pleca acasă. Dintre toţi, Sebastian Radu m-a impresionat mult. Când i-am spus ziua în care va zbura spre cei trei copii şi soţie, plutonierul mi-a arătat ceva ce nu am mai văzut din ianuarie: bucuria unui tată la gândul că timpul până la momentul în care îşi va îmbrăţişa copiii poate fi măsurat în zile. Sebastian şi-a tastat fericirea cu mâinile tremurânde, ambalând-o frumos într-un mesaj care a plecat către Întorsura Buzăului. Apoi şi-a luat arma, s-a echipat şi s-a îndreptat spre maşina de luptă în care grupa lui deja era îmbarcată. L-am privind mergând în faţa maşinii, până la ieşirea din camp. În ochii lui am văzut aceeaşi siguranţă ca în celelalte zile din februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie. Era ultima lui misiune. Un moment m-am gândit că poate am greşit, poate ar fi trebuit să-i spun ziua decolării abia după ce se întoarce. Comandantul lui de pluton, sublocotenentul Andrei, chiar mi-a reproşat, diplomat, acest lucru. L-am mai privit o dată, când a urcat şi el în maşină. Şi am ştiut atunci că nu am greşit. Pentru câteva ore, plutonierul Radu Sebastian va uita că face ultima misiune azi şi că peste câteva zile va fi la Braşov, în mijlocul familiei de care s-a despărţit pe când încă se schia pe pârtiile de pe Valea Prahovei.
26 iulie. Sunt zile în care pare că tot praful Afganistanului încearcă să se ridice către cerul ale cărui stele, noaptea, sunt mai apropiate de Pământ decât în oricare alt loc din lume. În zilele acestea, misiunile sunt mai grele. Astăzi este una dintre acele zile. Timpul dintre misiuni ne lasă să fugim acasă, să visăm, să ne întoarcem în trecut. Mi-am amintit azi de zorii unei dimineţi din octombrie 2008. După o noapte în care am stat cu plutonul pe poziţii, în apropierea unui sat din Zabul, aşteptând acolo 16 ore să vină alte forţe pentru a începe o misiune de mare amploare, o noapte cu temperaturi ce aminteau de iernile din Muscel, comandantul de atunci al batalionului nostru, coborând dintr-o maşină de luptă, mi-a spus câteva cuvinte care m-au făcut să mă simt, pentru prima dată după absolvirea Academiei, ofiţer. Două fraze scurte, rostite în timp ce îmi strângea mâna, mi-au arătat că frigul şi încordarea de peste noapte au fost îndurate pentru că am fost ales să rămân acolo, iar încrederea pe care am simţit-o în clipele acelea are şi acum ecou în subconştientul meu. Au urmat alte câteva ore până la întoarcerea în bază. Le spun mereu comandanţilor de plutoane că misiunea aceasta va fi cel mai frumos lucru pe care l-au făcut vreodată în cariera lor şi îi văd cum, sceptici, evită să îmi dea dreptate. Pentru mine, cea mai grea noapte de acum zece ani este cea mai frumoasă amintire. Sunt sigur că peste ani vor fi la fel de mândri şi ei de tot ce au făcut în 2018 în acest "cimitir al imperiilor". Comandantul meu de atunci este acum general, iar cele câteva cuvinte pe care le-a spus unui sublocotenent cu buzele învineţite de frig într-o dimineaţă gri, lângă un sat afgan înconjurat de multe maşini de luptă, cu elicoptere ridicând praful deasupra caselor de pământ, vibrează încă la fel de puternic în amintirea unui căpitan ce nu a reuşit încă să se rupă de oamenii cu care a îngheţat în noaptea acoperită de praf, ca dimineaţa aceasta de 26 iulie 2018.
27 iulie. Printre rucsacii aliniaţi frumos în spatele capelei sunt şi rucsacii băieţilor mei. Este şi cel al lui Mădălin Ciurea, "praetorianul" care s-a grăbit să meargă acasă pentru a nu rata fericirea venirii pe lume a fiicei lui, Maria Victoria. În dimineaţa aceasta, comandantul le va da medalii de participare şi le va strânge mâinile primilor "Vulturi ai Carpaţilor" care termină misiunea. În ianuarie, doar câţiva oameni am sosit în baza militară din Kandahar şi am aşteptat ca avioanele să ne aducă din România, eşalonat, plutoanele. Este timpul să ne întoarcem acasă şi de data aceasta noi, comandanţii, vom pleca ultimii. Într-o zi de toamnă vom fi iarăşi toţi, la Câmpulung, pe platoul celei mai frumoase unităţi din Armata Română, repetând fotografia din ianuarie, cu turla capelei în spatele nostru.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
