Jurnal de misiune - episodul 19
9 iulie. Răzvan este un băieţel de patru ani din Braşov. Nu l-am văzut niciodată, decât în două fotografii, privind, aşezat lângă tatăl lui pe un buştean, o frumoasă panoramă a Munţilor Bucegi şi vâslind amândoi într-o barcă pe cristalul Lacului Codlea. De câteva luni, Răzvan nu s-a mai plimbat pe cărări de munte. Locotenentul Roşu se echipează în fiecare dimineaţă, înainte ca soarele să trimită prima suliţă de foc asupra bazei şi pleacă cu plutonul lui de "praetorieni" pentru a asigura protecţia instructorilor din bazele afgane. L-am întrebat azi ce îi lipseşte cel mai mult şi mi-a spus: "Plimbările cu Răzvan prin pădure, pe munte!" Am zâmbit, gândindu-mă la cele două fotografii. Băieţelul este un magician. De câte ori Ovidiu Roşu vorbeşte despre el, o lumină frumoasă îi scaldă privirea. M-am hotărât: în toamnă, când cei doi vor merge pe munte, Răzvan va purta pe mână un ceas colorat, pentru a număra minutele frumoase în care se vor ţine de mână şi vor uita ca prin magie de Afganistanul ce i-a ţinut departe unul de celălalt. O să iau unul şi pentru David, pentru a măsura timpul ce ne va face să uităm de cartea-calendar cu poeziile lui Eminescu.
10 iulie. Am avut din nou azi senzaţia aceea ciudată că Dumnezeu este mai prezent aici decât în oricare alt loc din lume. Şi s-a întâmplat tot la plecarea unei patrule. Sunt trei minute în care pe frunţile băieţilor rugăciunea preotului crestează cute, iar în ochii lor toarnă picături de foc. Mâini înmănuşate se unesc şi îi simt pe toţi plecaţi departe, departe, în locurile şi cu oamenii pentru care se roagă. Este singurul moment în care nu sunt un pluton, ci o sumă de oameni, fiecare cu dorurile lui, fiecare cu gândurile lui. Când busuiocul atinge ultimul creştet şi ultima cruce este făcută pe pieptul acoperit de plăci de kevlar al ultimului militar, sunt toţi iarăşi un pluton. Îşi pun căştile, îşi ridică armele şi pleacă spre maşinile de luptă. În câteva minute sunt plecaţi. La întoarcere, în locul unde după plecarea lor doar mireasma mirului mai rămâne, îi aşteaptă un om, unul de-ai lor, indiferent dacă este noapte sau zi. Am fost în multe biserici, am vizitat mănăstiri din toată ţara. Dar nu l-am simţit nicăieri, niciodată pe Dumnezeu mai aproape ca în cele trei minute în care oamenii cu mâinile înmănuşate şi cu foc în priviri ascultă rugăciunea preotului Nicolescu.
11 iulie. Zi grea, începută în bezna nopţii fără lună de un pluton care s-a întors înainte ca baza să prindă viaţă şi terminată de un alt pluton aproape de miezul altei nopţi. La Câmpulung se apropie zilele oraşului. Am vorbit azi cu oameni de la unitate şi am simţit că abia ne aşteaptă. O mână de oameni au rămas acolo pentru ca batalionul să funcţioneze de parcă am fi toţi. Seara, am schimbat câteva mesaje cu adjutantul Busuioc, cabanierul de la Prislop şi am stabilit că în toamnă, într-o seară fără avioane pe cer, fără uruit de generatoare, îi voi povesti pe malul lacului de lângă cabană zilele noastre din Afganistan, iar el ne va spune cum au trecut cele trei anotimpuri peste Prislopul părăsit de vânătorii de munte.
Sublocotenentul Botoşer mi-a arătat o fotografie fantastică dintr-o patrulă de noapte, cu opt fraţi profilându-se pe pânza pictată de culorile unui apus pe drumurile de praf şi de piatră. Este cea mai tulburătoare imagine cu Afganistanul pe care am văzut-o vreodată!
12 iulie. Pe terenul de antrenament de la esplanadă au alergat în seara aceasta, purtând cu mândrie tricoul celui mai frumos proiect al armatei noastre din ultimii ani, Cosmin Cuceanu, Oana Ispas, Adrian Popescu, Ionuţ Poştoacă şi Gabriel Stănică. Este joi, ziua de antrenament cu Invictus. De dimineaţă am vorbit cu Marius Butnaru, colegul meu de pluton din Academie, mare iubitor al sportului, chiar despre ce înseamnă acest proiect şi mi-a spus că îşi doreşte ca Invictus să devină "un monument de educaţie", atât pentru militari, cât şi pentru civili. În seara aceasta aleargă purtând aceleaşi însemne militarii noştri din Kandahar, cei de acasă, în Bucureşti, la Monumentul Eroului Necunoscut, în Sibiu, la parcul Sub Arini, în Oradea, pe malul stâng al Crişului, în Lugoj, pe malul Timişului, pe stadionul din Carei, în Cluj, în Mioveni, în Piatra Neamţ. Aleargă şi Marius Butnaru la Trondheim, în Norvegia.
Mi-am amintit de Ionuţ Butoi, câştigătorul unei medalii de aur la Jocurile Invictus de la Toronto, prietenul meu şi al întregului batalion şi l-am sunat. Omul care şi-a învins destinul mi-a spus, ca întotdeauna, că "este bine"! Ionuţ este "căpitanul sufletului său", nici nu se putea altfel. Este seară în Afganistan, iar spiritul "Invictus" uneşte suflete din toate colţurile lumii.
13 iulie. În primele zile ale lunii mai, aveam opt răniţi, încă patru luni de misiune în faţă şi ne căutam putere să trecem mai departe peste momentele acelea groaznice. De la Braşov, colonelul Teglaş, comandantul brigăzii, a vorbit cu fiecare militar care abia părăsise patul spitalului din bază. Ultimul apelat am fost eu, mi-a spus să fim puternici, să avem multă grijă şi la sfârşitul convorbirii mi-a promis că atunci când va termina exerciţiile planificate în vară, va merge la cabana Prislop, în locul unde spiritul nostru este cel mai puternic şi ne va trimite fotografii.
În iulie, vânătorii de munte din Brigada 2 "Sarmizegetusa" au cam terminat aplicaţiile. Am primit azi fotografiile cu poate cel mai drag mie loc din Muscel şi un mesaj scurt, dar atât de frumos: "Totul e frumos aici în această perioadă a anului. E linişte, poate prea multă linişte. Singurul care face gălăgie e noul câine de la cabană. E frumos şi prietenos. O să vă placă, sunt convins! În rest, toate bune! Ai grijă de băieţii tăi. Prislopul vă aşteaptă!"
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
