Jurnal de misiune - Episodul 18
1 iulie. Este 1 iulie! IULIE! Scrie clar pe toate ordinele fragmentare pregătite de comandanţii de plutoane, iar calendarul din punctul de comandă are de azi cinci luni complet înverzite de markerul lui Ionel Hera. Unii dintre noi au coborât pe pista aeroportului într-o noapte din ianuarie şi atunci 1 iulie părea o zi din secolul următor. La pregătirea misiunilor, văd zilnic priviri mai adânci şi simt în tensiunea din cadrul plutoanelor că finalul de misiune se apropie. Este cea mai grea perioadă, încerc să îmi păstrez calmul, liniştea interioară şi să le-o transmit şi lor. Aş vrea să am siguranţa că sunt la fel de atenţi ca în prima lună, în ciuda oboselii acumulate şi a visului frumos al din ce în ce mai apropiatei regăsiri cu familiile.
Cu zece ani în urmă, plutonul care m-a făcut pe mine ofiţer, Bravo 2, îmi transmitea discret în ultima parte a misiunii că nu mai sunt cel de la început, că sunt "altfel, mai stresat, mai încruntat". Le spuneam atunci că eu sunt singurul care nu s-a schimbat, ei toţi erau de fapt altfel, mai puţin concentraţi, mai relaxaţi. Am acelaşi sentiment şi acum: mi-e teamă ca gândul puţinelor zile ce au mai rămas până la primele zboruri către ţară să nu le fure din atenţie, din concentrare. Fiecare plecare a plutoanelor pe drumurile de praf şi de piatră, fiecare întoarcere în bază înseamnă încă un pas către ziua în care, pe terenul sintetic de pe esplanadă, vom încheia oficial misiunea noastră în Afganistan.
Lângă sala de pregătire a misiunilor este o bibliotecă mică. Cred că batalionul de la Focşani a adus primele cărţi. Nu sunt multe, dar registrul de pe masă spune clar că au trecut prin multe mâini. Am găsit aici un exemplar din "Velerim şi Veler, Doamne", vechi de 71 ani, cu filele îngălbenite de trecerea timpului. L-am citit cu emoţie, gândindu-mă cum după cel de-Al Doilea Război Mondial, cartea a fost editată şi şi-a început drumul ei către micuţa bibliotecă a militarilor români din Afganistanul anului 2018. Regret doar că nu am ştiut, am fi adus şi noi mai multe cărţi şi la plecarea noastră, biblioteca ar fi fost mai mare. Pe pereţii ei sunt lipite desenele fascinante ale lui Vasile Mihalcia şi ale Danielei Vâlcan, zâmbetul românesc al încăperii unde ne pregătim zilnic. Zilele acestea o să sun la Bistriţa. Poate fiecare şoim va pune în rucsacul lui un volum ce îşi va găsi locul pe rafturile micii biblioteci din Kandahar, căreia îmi place să îi spun "Colţ de Românie".
3 iulie. După-amiază, băieţii de la Lion 2 m-au întrebat dacă vreau să fac o fotografie cu ei. Printre ei sunt şi Viorel Băduleanu sau Costinel Alexiu, doi dintre comandanţii mei de grupe din 2008. În faţa unui palmier, flancaţi de două maşini de luptă, am zâmbit în acelaşi timp cu toţi oamenii plutonului, gândindu-mă la albumul de fotografii în care voi păstra secunda aceea. Aveau cu ei beretele verzi şi în fiecare am simţit mândria vânătorului de munte, în timp ce ni le aşezam frumos pe cap. Ne era dor de bereta verde ca brazii care străjuiesc aleea unităţii noastre de la Câmpulung. Seara m-am gândit la Băduleanu şi la Alexiu şi la pozele noastre din Afganistanul mai tânăr cu zece ani, din Cincu sau Prislop, din Mălina sau Renţea, din Cheile Dâmbovicioarei sau din Măgura. În toamnă voi pleca de la vânătorii de munte din Câmpulung şi voi lua cu mine un album cu fotografii din ultimii 11 ani şi sentimente frumoase precum cel de azi, din momentul în care, căutându-mi loc în formaţia pentru poză, mă uitam cu coada ochiului la cei doi comandanţi de grupă din 2008 şi zâmbeam, fericit că ultimele luni în batalion sunt tot alături de ei.
Călin îmi spune "tati" de câteva zile şi ne jucăm ascunselea pe camera telefonului. Şi îmi zâmbeşte mult! Când am plecat, nu îmi spunea "tati". De fapt nu spunea nimic. Şi nici nu zâmbea aşa des! Simt nevoia să spun cu voce tare fapte ce par neverosimile: "Suntem în iulie. Călin îmi spune <<tati>> şi zâmbeşte mult! Peste câteva zile vin de la Bistriţa primii <<şoimi>>, iar noi trimitem ţării primii <<vulturi!>>"
4 iulie. Americanii sărbătoresc azi 242 ani de independenţă, iar "leii" mei au început ziua la primele ei ore, aşteptând răsăritul soarelui pe un drum de pământ care leagă două sate afgane. Dar soarele s-a ascuns azi şi atunci când maşinile de luptă ale locotenentului Găitan au intrat în bază, un praf dens crea iluzia unei eclipse. Seara, partenerii noştri vor încerca să-şi decoreze ziua naţională cu laurii obţinuţi la competiţiile de volei şi fotbal. Pe celebra esplanadă, americani, români, bulgari şi alte naţii vor sărbători împreună. "Panterele" lui Alex Botoşer şi "leii" lui Ionuţ Trif vor fi în zonă, gata să plece oriunde, imediat, dacă purtătorii de turbane vor simţi nevoia să strice Ziua naţională a Americii. Voi rămâne în punctul de comandă, pentru că, pe seară, cei de la Lion 4 vor trece uşor pe lângă esplanadă, în drumul lor către reţeaua drumurilor de piatră şi de praf. Atunci când se vor întoarce va fi deja o altă zi, aşteptând să fie tăiată cu markerul verde al lui Ionel Hera.
De dimineaţă am băut cafeaua în spatele punctului de comandă cu plutonul lui Trif şi am vorbit despre copii, despre misiunile care au trecut şi despre cele care vor veni, despre liste cu cadouri şi despre serbări de final de an şcolar la care nu am fost. Câteodată, când am timp, îmi place să frunzăresc fişele de cunoaştere, completate la începutul pregătirii, înainte să devenim Compania Lions. Mă ajută mult să înţeleg umbrele din ochii lor, să îi văd mai întâi oameni, apoi militari! Treizeci şi trei de copii aşteaptă în ţară sosirea taţilor plecaţi în Afganistan, bărbaţii cu care am băut eu cafeaua în dimineaţa zilei de 4 iulie 2018. A fost una dintre cele mai frumoase dimineţi din ultimele luni!
5 iulie. Aseară, pe esplanadă, "vulturii" s-au distrat la fotbal, iar la volei au pierdut greu, arătând americanilor că sunt un neam de învingători. În timpul meciurilor am rămas în punctul de comandă cu plutonierul adjutant principal Toma. Tomiţă este unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut, cu o energie pozitivă fantastică, un excelent povestitor şi un militar principial, de modă veche, în sensul bun al expresiei. Într-una din zile, când amândoi vom avea puţin timp liber, o să mă răsfăţ ascultându-l cum îşi aminteşte frumos despre Armata Română a anilor '90. Sunt militari cu care te poţi întâlni deseori, cu care schimbi mecanic vorbe şi zâmbete, constrâns de nescrise reguli cazone sau de litere de regulament, fără a şti ce oameni minunaţi sunt. Tomiţă este unul dintre ei şi jovialitatea lui, modul simplu, natural în care împarte tot ce are sunt adevărate lumini în punctul nostru de comandă! Până în prezent era pentru mine subofiţerul de comandă al Brigăzii 2 "Sarmizegetusa". După misiunea aceasta, va fi şi unul dintre cei mai limpezi oameni din Armata Română cu care am lucrat vreodată. La Câmpulung, pe fila cărţii cu poeziile lui Eminescu pe care am scris "5 iulie" înainte să plec este aşternută "Povestea magului călător în stele". Mâinile lui David au răsfoit 159 file. Au mai rămas câteva file... de poeme... de zile!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
