Jurnal de misiune - Episodul 15
9 iunie. De dimineaţă freamătă baza. În drumul meu spre punctul de comandă, la plecarea sau sosirea patrulelor, în birouri, în sălile de sport, peste tot, un singur nume patronează această zi: Halep! Subofiţerii de companie încearcă să termine mai devreme documente, situaţii, pentru a-şi găsi loc în faţa unui televizor. Mă gândesc că dacă aş fi fost în ţară, nu aş fi simţit atât de intens această euforie, această febră ce i-a cuprins pe aproape toţi militarii cu emblemă tricoloră pe mânecă şi iau brusc o hotărâre: voi rămâne în punctul de comandă pe timpul meciului. Peste câteva ore, se întâmplă ceva magic în baza militară din Kandahar, toţi românii de aici trăiesc o bucurie incredibilă, în ochii lor se pot citi uşor dramatismul şi fericirea evenimentului, transmisionistul meu mută staţia radio pe frecvenţa plutonului, anunţă telegrafic: "A câştigat Halep!", iar vestea triumfului Simonei ajunge şi pe un drum prăfuit din Afganistan, la 20 români ce vor asocia mereu trofeul ei cu ziua aceasta încinsă de iunie.
Este seară în baza noastră, sfârşitul unei zile frumoase, în care am zâmbit mult. Uşa punctului de comandă se deschide şi intră comandantul, cu doi pepeni în braţe. Îmi vine să râd, are o expresie de parcă tocmai ar fi venit pe jos de la terenul central de la Roland Garros, aceeaşi expresie pe care o au mulţi fani ai Simonei azi. Drumul spre camp este pustiu, am plecat destul de târziu de la punctul de comandă. Sunt copaci acolo şi râsete multe, este altă lume parcă, iar seara chiar te simţi un pic mai aproape de casă. La terasele improvizate de băieţi, chipul lui Halep ridicând trofeul este pe toate monitoarele. Şi pepeni... pepeni sunt peste tot. Ca o umbră, îl văd pe comandant, la ultima terasă. Nu ştiu de unde a luat pepenii! Nu ştiu de ce suntem mai patrioţi când suntem departe de ţară! Nu ştiu nici de ce Halep a câştigat o mare finală tocmai în ziua în care am hotărât că nu vreau să-mi mai las inima să bată pentru ea şi am rămas în punctul de comandă! Ştiu însă că azi am avut o zi minunată!
12 iunie. Când vom pleca de aici, vom lua cu noi doar amintirea zilelor toride în care patrulam prin păienjenişul rutelor din apropierea Kandaharului, fiorul nopţilor în care ne număram în buncăre, durerea zilelor în care unii dintre noi aşteptau la spital sosirea elicopterelor cu răniţi, bucuria clipelor în care aveam siguranţa că vom fi în continuare toţi. Aici, în Afganistan, pentru a aminti de trecerea noastră prin ţara de praf şi de piatră va rămâne un T-wall, pe care deja au început să fie pictate de două zile emblemele batalionului, ale companiilor şi plutonului sprijin. O echipă de "artişti" pictează, apoi acoperă cu un strat nou de vopsea vulturul, leul, tigrul, pantera şi casca de praetorian ce par a nu fi niciodată perfecte.
Daniela Vâlcan de la "Praetorieni" este o mână de om, dar în lumina din ochii ei se oglindeşte un suflet uriaş. Sala noastră de pregătire îşi zâmbeşte prin desenele ei de pe hol, multe asortate cu mesaje sau citate minunate. În camera mea am deja, pe o bucăţică de hârtie, desenul emblemei cu lei a companiei noastre, cu o semnătură mică, discretă, în colţul din dreapta, jos. Când voi ajunge acasă, o ramă mică va încadra opera Danielei şi nu voi avea niciodată vreun birou al cărui perete să nu fie împodobit cu suvenirul de la micuţul comandant de grupă praetorian.
Vasile Mihalcia a venit de la Bistriţa şi este la Compania 4, la Tigri, nu am vorbit niciodată cu el, dar ştiu că în 2014 a fost aproape de a-şi pierde viaţa tot în Afganistan, ştiu că acasă are trei îngeri, iar unul dintre ei este bolnav. Şi pentru el este astăzi aici, lucrând la simbolul trecerii vânătorilor de munte de la Câmpulung prin Kandahar. El este autorul "vulturului agresiv" cerut de comandant şi din zi în zi, privind cum vor să cucerească T-wall ul, luptând cu pensule şi vopseluri, sunt din ce în ce mai sigur că amprenta trecerii noastre prin Afganistan este realizată de oameni cu suflet mare cât dorul lor pentru cei de acasă. Cei doi artişti sunt ajutaţi de Bogdan Angelescu, camaradul nostru ce în urmă cu aproape 10 ani a făcut parte din echipajul care şi-a pierdut în Zabul comandantul, pe Dragoş Alexandrescu!
14 iunie. Se spune că nimănui nu-i place să meargă la doctor. Mie îmi place. În baza noastră, infirmeria găzduieşte câţiva oameni minunaţi ce, în momente în care aveam nevoie mai mult decât oricând de veşti bune, au ştiut că mai întâi mie trebuie să îmi trimită un mesaj. "Băieţii sunt bine. Toţi!" sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le-am citit vreodată pe display-ul telefonului meu.
Au sanitarii noştri un loc unde îngrijesc şi admiră zilnic flori din România, o bucăţică de ţară adusă aici. În vară, când depozitul de medicamente va fi predat "Şoimilor" de la Bistriţa, Oana Stoica va lăsa aici şi grădiniţa adusă de ea de acasă, de la Întorsura Buzăului. Dacă aş fi ştiut că are florile aici, ne-am fi oferit să le udăm noi atunci când ea a plecat la Bagram cu băieţii noştri. Tot la infirmerie, Oana are un busuioc, crescut dintr-o sămânţă pe care a "răpit-o" din pămătuful cu care preotul ne atinge creştetul înainte de fiecare plecare. Mi-ar plăcea ca busuiocul acela să meargă cu noi în ţară, la Câmpulung. Am să rog omul minunat care a plantat sămânţa să mi-l dea. Oameni buni sunt peste tot în jurul nostru! Trebuie doar să privim atent dincolo de uniforme, dincolo de grade sau de funcţii. Aşa cum Oana a privit pămătuful preotului ce mângâie zilnic capetele vulturilor înainte de a pleca în misiune.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
