Jurnal de Misiune - episodul 14
Acum două seri, Adrian Popescu de la Lion 4 şi-a pierdut tatăl. Nu am vorbit de multe ori cu el. În aprilie am fost cu ei în patrulă şi, departe de zumzetul obsedant al generatoarelor din bază, în apropierea unui sătuc afgan, mi-a povestit drama tatălui său, preinfarctul făcut chiar înaintea nunţii lui, zecile de zile petrecute în spitale din două oraşe diferite. Nu se uita la mine, privea praful Afganistanului, ridicat de un vânt uşor ce ne mângâia feţele în dimineaţa aceea, în timp ce spunea, zâmbind la o amintire mai frumoasă sau încercând să-şi stăpânească lacrimile, frânturi din viaţa alături de tatăl său, care era în spital de atâta timp, vegheat de aparate şi de mama lui! L-am privit cu admiraţie, întrebându-mă câtă putere poate avea un om, privindu-i mâinile ce parcă erau lipite de armă, urmărindu-i ochii ce scrutau cu atenţie zona ce o avea în grijă. Mi-a spus atunci că este pregătit să îl piardă, deşi îşi doreşte enorm să se mai oglindească o dată în ochii lui bătrâni, "mai mult pentru el", ştiind că îl aşteaptă cu dor şi îngrijorare.
Pe 1 iunie a plecat tatăl lui Popică. Iar el a aflat în timp ce venea grăbit spre punctul de comandă, acolo unde plutonul lui trebuia să fie pregătit să plece oricând, oriunde. Am aflat despre pierderea lui de la comandantul de pluton şi mi-am amintit de ziua aceea din aprilie în care, într-un colţ de Afganistan, am împărţit amândoi o lipie şi toată durerea lui. Popescu era în spatele punctului de comandă, echipat şi cu arma în mâini. I-am spus ceva, dar nu cred că m-a auzit! Au trecut două zile! Nu l-am mai văzut din seara aceea, comandantul de pluton l-a lăsat un timp pentru a se reculege. M-am gândit azi, în timp ce eram pe pistă, că trebuie să mai vorbesc cu Popică. Aproape de miezul nopţii am plecat spre camera lui. Era pe hol, îmbrăcat în negru, iar atunci când m-a văzut a zâmbit scurt, un zâmbet ce mi-a umplut inima de bucurie, deşi era încărcat de amărăciunea pierderii unui părinte. L-am îmbrăţişat, i-am spus cât îmi pare de rău! El mi-a vorbit iarăşi de alţii, de mama lui, de soţie, de înmormântarea ce va avea loc mâine. Despre el, atât: "Vă daţi seama, este cea mai grea despărţire!" Nu, nu îmi dau seama! Încă nu am pierdut pe nimeni! Este una dintre nopţile în care adorm mai greu.
4 iunie. Soarele este unul dintre duşmanii noştri. De la primele ore ale dimineţii îl simţim cum luptă parcă pentru a ne paraliza simţurile. Câteva minute sub razele lui au devenit o provocare. Ritmul patrulelor este acelaşi ca în primăvară, când Afganistanul reuşea să ne arate că poate fi pictat şi în verde. Amintirea zilelor din martie, când ploi scurte, dar puternice răcoreau ţara de praf şi de piatră este acum una frumoasă. Pe canalele TV din ţară urmărim recomandări pentru zilele toride ce par să cuprindă România. Canicula de acasă este o glumă frumoasă, iar sfaturile de la televizor par nişte fine ironii. Îmi văd băieţii plecând zilnic echipaţi complet, în maşinile blindate ale căror instalaţii de aer condiţionat au pierdut deja lupta cu căldura, în timp ce termometrele par a se fi blocat la 45 grade Celsius.
Am trecut azi, la sfârşitul zilei, pe la Lion 3, erau toţi în spatele campului, cu sublocotenentul Andrei în mijlocul lor. Au vorbit despre ei toţi şi despre fiecare în parte, au vorbit despre zilele ce au trecut şi despre zilele ce vor urma. Am plecat mai devreme decât aş fi vrut, i-am lăsat cu comandantul de pluton, să îşi clădească singuri liniştea şi încrederea. Sunt de doisprezece ani ofiţer, iar uniformă port de douăzeci. Încă nu am văzut ceva mai frumos în armată ca un pluton adunat în jurul comandantului său, într-o seară ca oricare alta în Afganistan, vorbind despre zilele ce au mai rămas până la decolarea avionului ce îi va duce pe toţi acasă.
5 iunie. Am fost azi cu Lion 2 şi şofer l-am avut pe Gerald Preda. Când am ajuns la Câmpulung, în urmă cu unsprezece ani, în plutonul în faţa căruia am primit primul raport era şi el. Cu Gerald la volan am urcat de atâtea ori Prislopul, am trecut culoarul Rucăr-Bran, cu el şi cu Robert Marica am "forţat" cu transportoarele Pârâul Bătrân din Cincu, pentru a urca Dealul Vulpilor, cu el şi "taticu" Alexe am plecat din Câmpulungul Muscelului şi am ajuns în Smârdanul Galaţiului, traversând cu coloana noastră şase judeţe. Azi, am mers cu Gerald pe Tarnakul Afganistanului, privind pe ascuns la ridurile ce au început să-i sculpteze colţurile ochilor, gândindu-mă ce dor îmi va fi din toamnă de el şi de toţi băieţii cu care am trăit în ultimii unsprezece ani tot ce poate fi mai frumos în armată.
Bashir, secretarul guvernatorului, are o privire caldă ca apele Arghestanului în luna august! L-am întrebat azi dacă l-a citit pe afganul Khaled Hosseini, unul dintre scriitorii mei preferaţi din ultimii ani. Nu a auzit de el, dar, vorbind printr-un interpret, mi-e teamă că a înţeles că eu caut o carte. A spus că va merge în Kandahar şi va cumpăra dintr-o librărie un volum în pashto pentru mine. Data viitoare când ne vom întâlni, o să-i dăruiesc şi eu "Şi munţii au ecou", cartea lui Hosseini cu care am plecat de acasă. Şi îi voi scrie şi câteva rânduri pe prima filă, şi în română şi în pashto. Pe drumul de întoarcere am simţit o linişte şi o stare de bine paradoxale, mergând pe drumuri ce numai sigure nu erau, trecând pe lângă maşini ce multe pot fi siniştri mesageri ai morţii! Când am intrat în bază, vocea lui Cosmin Bălăşoiu, transmisionistul meu din punctul de comandă, spunând în staţie "Bine aţi venit acasă!" mi s-a lipit de suflet pentru totdeauna!
7 iunie. Este 17.30. La Câmpulung a început audiţia muzicală într-o sală a Colegiului Naţional Pedagogic "Carol I". Printre absolvenţii clasei întâi a Şcolii de Muzică este şi micul meu pianist, David, iar unul dintre cântecele lui, "Invitaţia la vals", este coloana sonoră a celui mai aşteptat moment din viaţa mea. În Afganistan, urmăresc din punctul de comandă plutonul Lion 4, şerpuind pe drumurile arse de nemilosul soare ce pare că vrea să topească acest colţ de Asie. Nu este prima dată când mă întreb dacă am făcut o alegere bună: atâta dor, atâta aşteptare! Şi ca întotdeauna îmi spun că sunt acolo unde am simţit că trebuie să fiu, alături de cei care înseamnă ultimii unsprezece ani, alături de cei care mă cunosc cum puţini au reuşit vreodată să mă cunoască. Ştiu sigur că dacă în momentul acesta aş fi fost în Sala de Muzică şi l-aş fi privit, mândru, pe David atingând clapele pianului, mi-aş fi dorit să fiu în Afganistan alături de ei. Peste câteva ore copilul îmi va povesti la telefon despre emoţiile audiţiei, iar sublocotenentul Dinu îmi va spune cum a fost misiunea lor. Peste câteva ore încă o zi va fi bifată în calendarul din punctul de comandă şi noi vom fi şi mai aproape de tot ce iubim!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
