Jurnal de misiune - episodul 13
26 mai. În spatele punctului de comandă este un loc unde, între o pregătire de misiune şi o repetiţie, comandanţii de plutoane se relaxează, depănând amintiri frumoase sau făcând glume unul pe seama altuia. Este un loc încărcat cu energie pozitivă, iar tinereţea şi entuziasmul lor te fac să zâmbeşti involuntar. La prânz, tot plutonul a asediat acest loc, s-au aşezat frumos în jurul unei mese şi şi-au aşteptat comandantul, pe sublocotenentul Trif. Liderul lor a împlinit azi 24 de ani!
Ionuţ poartă emblema batalionului nostru doar pe timpul acestei misiuni, este venit de la Cincu alături de alţi trei sublocotenenţi, Koss, Botoşer şi logodnica lui, Deniz Olcar, dar toţi par a fi în grupul nostru de mulţi ani. Corul Lion 1, cântând "La mulţi ani!" lui Ionuţ şi emoţia lui primind un tricou semnat de toţi cei pe care îi conduce pe drumurile de praf şi de piatră ale Afganistanului au fost momentele frumoase ale acestui 26 mai. În ochii unor subofiţeri mai experimentaţi am văzut azi şi ataşament şi admiraţie părintească pentru atât de tânărul ofiţer. Ştiu sigur că nu va uita niciodată aniversarea aceasta. Eu încă parcă aud vocile băieţilor mei cântându-mi "La mulţi ani!" prin staţiile radio, în urmă cu 10 ani, în timp ce patrulam prin Zabul. I-am scris şi eu pe tricou. Mi-aş dori să nu piardă niciodată nimic din ce trăieşte acum aici, pentru că o misiune de comandant de pluton nu poate fi echivalată cu nimic. Un ofiţer care nu a avut şansa aceasta nu va şti niciodată ce a pierdut!
27 mai. Una dintre cele mai grele zile din viaţa mea. Am fost în Afganistan doar fizic azi. Cu gândul şi cu sufletul am fost cu oltenii mei pe Arena Naţională, am cântat cu Daviduţul meu "O iubire alb-albastră", am ridicat Cupa României deasupra capului alături de cea mai frumoasă echipă de fotbal din lume. Niciodată nu am simţit mai mult ca azi că sunt atât de departe de tot ce iubesc! Peste munţi, la Kabul, prietenul meu Doru strânge şi el un fular alb-albastru în mâini. Mâine se împlinesc patru luni de când am plecat! Fiecare zi ce trece este un sărut de noapte bună mai puţin pe fruntea băieţilor!
30 mai. Zi îngrozitor de caldă, cred că au fost 43 grade Celsius. Patrulele noastre încep în zori şi se termină atunci când soarele este mai puternic. Îi simt pe majoritatea obosiţi şi capitulând parcă mai des în faţa dorului de casă. Avem un coleg care îşi va vedea copilul pentru prima dată în septembrie şi cred că mi-ar plăcea să fiu martor al acelui moment. Dintre toţi comandanţii de plutoane, doar trei au copii: locotenenţii Mărgescu şi Usturoi de la Compania 4 Tigers şi sublocotenentul meu, Sebastian Dinu. Serile îi găsesc zâmbind copiilor ce s-au învăţat să se joace cu "taţii din telefoane". Sebi are un joc anume cu fetiţa lui. De multe ori l-am auzit imitând ciripitul păsărelelor, mirându-se apoi cu lacrimi în ochi de bucuria fetiţei lui. Peste două zile vom începe luna cea mai grea, a patra de misiune şi va trebui să luptăm cu noi înşine pentru a fi la fel de concentraţi, deşi e mai cald, iar noi suntem mai obosiţi, deşi ne-am săturat să ne vedem şi auzim familiile numai în telefon. Sunt sigur că va fi bine, am încredere în experienţa subofiţerilor cu argint în păr şi mă bazez pe entuziasmul fără margini al sublocotenenţilor.
Am fost azi în comandament şi am fost bucuros să îl văd pe Puiu Popescu. Este transmisionist acum şi misiunea lui înseamnă acurateţe, atenţie şi promptitudine, toate operând o staţie radio într-un punct de comandă. Am fost atât de bucuros să-l văd şi mi-am amintit instantaneu lecţia pe care am învăţat-o într-o zi de primăvară a anului 2008, pe terenul de fotbal din curtea celei mai frumoase unităţi militare din armata noastră. În ziua aceea, sublocotenentul Jianu, în primul an de carieră, găsind un încărcător aşezat necorespunzător în rastel şi şi neprimind un răspuns clar la întrebarea privind militarul responsabil, a hotărât ca tot plutonul cu care urma să plece în Afganistan să alerge în jurul dreptunghiului de iarbă verde până când vina va fi recunoscută. Puiu Popescu a alergat, iar la final mi-a spus că se va gândi dacă va mai merge în misiune cu un pluton care are un militar ce nu recunoaşte că a greşit şi un comandant care acţionează la primul impuls. Peste patru luni, eu şi Puiu, cu o staţie radio între noi, priveam stelele şi luna ce mereu par mai aproape în Afganistan, în nopţi în care trebuia să ne împărţim orele de somn amândoi, pentru a fi întotdeauna unul dintre noi la staţie, ne strângeam mâna înainte de a pleca în misiuni lungi cu soare puternic sau vânt ce ne biciuia nemilos feţele. Era de ajuns să-i prind privirea sau să-i aud vocea caldă ca a unui preot pentru a-mi aminti de ziua aceea cu încărcătorul, terenul de fotbal şi a mă linişti.
În 2008, Puiu era mitralior, avea acasă o fetiţă de patru luni, îşi descoperea pasiunea pentru transmisiuni şi era un excepţional camarad. Acum, Puiu este transmisionist, are două minunăţii de fete şi tot ce sper este că oamenii cu grade mari cu care lucrează el în sala aceea cu monitoare multe şi aer condiţionat şi-au dat seama ce om şi militar de excepţie este. Dacă ar trebui să enumăr oamenii de la care am învăţat ceva de când sunt în armată, caporalul Popescu Puiu ar fi printre primii. Aşa mult m-am bucurat azi când l-am văzut în comandament! Şi mi-am amintit de nopţile din 2008, ce par acum atât de frumoase, când ne păzeam unul pe altul, în timp ce ne odihneam pe pământul tare al Zabulului, cu o staţie radio între noi, în mijlocul dispozitivului unui pluton pe care nu îl voi uita niciodată, BRAVO 2, plutonul care m-a făcut pe mine ofiţer.
1 iunie. Am plecat de la Câmpulung pe 28 ianuarie, iar calendarul, pe a cărui foaie scrie de azi atât de frumos "Iunie" ne zâmbeşte parcă din perete. Este ziua batalionului nostru, ziua "Vulturilor Carpaţilor" din frumosul Muscel, 49 ani de istorie, din care 11 am trăit şi eu, cei mai grei, cei mai frumoşi! Comandantul a avansat azi câţiva militari. Printre ei a fost şi Tomescu, cel mai tânăr "leu", abia a împlinit 20 ani! Fruntaşul (de azi) Tomescu a călcat pământul Afganistanului având 19 ani! Cu emblema aceasta pe mâneca vestonului am devenit eu bărbat, având oameni cu aceeaşi emblemă în spatele meu am putut privi mereu cu încredere înainte! În toamnă mă voi despărţi de frumosul orăşel de munte căruia i-am dăruit 11 ani din viaţă, dar "batalionul de pe Mărăşti, 42" va rămâne în sufletul meu. Voi pleca în septembrie din locul în care mă voi întoarce mereu, voi schimba pentru prima dată emblema, dar voi rămâne o viaţă vultur.
Este şi Ziua Copiilor azi! Profesoara de pian a lui David mi-a trimis un clip cu el cântând "Invitaţia la vals". Am închis ochii şi am ascultat magia degeţelelor băiatului meu cel mare. Şi am simţit că sunt mai aproape de ei, că aud râsul îngeresc al lui Călin, că mângâi cu vârfurile degetelor obrazul moale al lui David, am simţit mâna mamei lor răvăşindu-mi părul
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
